| A strange love story | Namjin

I

Stau și mă gândesc cât va mai dura acest curs de matematică. O oră sau încă 5 minute? Profesoara deja a început să povestească despre teoreme pe care nici acum nu le înțeleg, însă cum zicea al meu tată "Ești băiat descurcăreț". În dreapta mea e Yoongi care a adormit foarte ușor. Uneori mă gândesc cum naiba adoarme așa rapid, eu unul care are mai mereu probleme cu somnul. Aproape seară de seară am o criză de plâns pentru că-mi doresc cu ardoare să pot dormi câteva ore fără să mă trezesc din oră în oră. Mă gândeam să folosesc somnifere pentru a avea un somn liniștit însă sunt așa nesigur.
Observ că profesoara se uită în direcția mea și a lui Yoongi și îi trag un ghiont pentru a se trezi. Din fericire, el se trezește și profesoara trece cu vederea acest fapt.

- Seokjin, chiar trebuia să mă trezești?

Această întrebare îmi este pusă de o mie de ori pe zi de către el. Oare nu înțelege că o fac pentru a nu fi mustrat?

- Da. Cu plăcere, îi răspund cu răceală.

Ieșim din sala de curs și ne indreptăm către cantină pentru a lua prânzul. Îl văd pe Park Jimin care ni se alătură. Jimin, e un băiat așa simpatic dar și timid totodată. Are un zâmbet de copil care îl face mai draguț decât este. Se așează cu noi la masă, până când apare alt tip înalt, blond, cu un corp făcut. Îl admir multe secunde și neștiind ce e cu mine, nu mă pot abține. Poartă ochelari și îi dă jos și se uită direct în ochii mei.

- Kim? Tu ești?

Auzind întrebarea lui tresar. Mă știe?

-Namjoon. Kim Namjoon. Am fost la același liceu. Mă mai știi?

Îmi trage un zâmbet și încearcă să se apropie de mine.

- Nu te apropia de mine.
- Doar încerc să-ți reîmprospătez memoria. Nu fi așa rău!

Îmi dau ochii peste cap. Nu mai știu cine este însă oricum existența sa nu are o importanță pentru mine.

- Hei, hei! Haideți să mâncăm, spune Jimin reamintindu-ne de ce suntem aici.
- Exact, Seokjin, ai putea să fii puțin mai drăguț măcar de data asta?, se uită în ochii mei Yoongi zicându-mi asta.
- Mă rog, fie, mă dau bătut.

Continui să mănânc, însă simt cum privirea lui Namjoon mă atacă. Încerc să ignor dar simt că înnebunesc. Urăsc modul cum se uită la mine. Încep să-l urăsc deja. Chiar n-are idee că-mi displace ideea de a fi privit.
Mă ridic de la masă și mă duc să mă plimb prin curtea facultății.

Deja simt oboseala care mă apasă ușor, ușor. Deja simt o ușoară tristețe în interiorul meu. Mă uit în spate și observ cum Yoongi e în urma mea. Decid să- mi șterg lacrimile și mă întorc la el cu un zâmbet pe față.

De câte ori trebuie să mă mai prefac că sunt bine?