| A strange love story | Namjin

IV

Sunt cea mai ciudată și complicată persoană. Niciodată nu am avut o iubită sau iubit. Am lăsat doar o persoană să se apropie de sufletul meu și să facă ce vrea din el. Acea persoană era nimeni altul decât Uimitorul Jae-boum. El era foarte diferit de ceilalți. Am fost foarte apropiați în liceu. Obișnuiam să ne cumpărăm mâncare reciproc mai mereu. Era chestia "noastră". Mă făcea să uit de problemele de acasă, era minunat prin maniera în care problemele mele erau complet uitate de îndată ce-i vedeam zâmbetul inocent. În liceu era poreclit "fuckboy". Oare de ce? Ieșea cu orice fată și le frângea inimile. A ieșit chiar și cu fete de la facultate.
Era foarte renumit. Mulți îmi spuneau că nu ar trebui să mă îndrăgostesc de el că sigur imi va infrânge inima. Atunci le-am zis că eu sunt băiat și nu are cum să îmi cadă cu tronc el. Până m-am trezit într-o zi că îl plăceam mai mult ca orice. De fiecare dată când se apropia mai tare de mine față de cum era normal, inima îmi bătea așa tare și mă înroșeam. Era posibil?
După multe încercări să evit această iubire imposibilă, am zis să-i zic ceea ce simt. Nu aveam nimic de pierdut, nu?

-Jae-boum, ai câteva minute?, îl întreb eu timid.

Se uită în ochii mei și imi zâmbește dând din cap.

-Poate îți va părea ciudat, dar eu te plac. Nu știu, dar o fac.

Am lăsat capul în jos de timiditate. Nu știam cum va reacționa. Îmi era frică.

-Jin, uite, eu sunt atras doar de fete, și din câte observ ești clar un băiat. Cum aș putea să fiu atras de tine? Tu nu ai forme și nici trăsături atractive.
- Chiar trebuie să fii crud? Nici nu-i de mirare că ești un dobitoc. Ți-am zis ceea ce simțeam, nu e ca și cum voiam să fii cu mine. Si pentru mine e ciudat. Ești singurul prieten pe care îl am.
-Sunt un dobitoc. Sunt un prost. Spune-mi cum vrei. Urăsc gay-ii. Nu suport gândul că tu mă placi și că te gândești la modul ăla la mine. Disprețuiesc asta.

Acele cuvinte mi-au frânt inima. Urăște asta.

-Nici n-am idee de ce mai stau cu tine. Nici nu știu de ce suntem așa apropiați. Toți îmi spuneau că ești un papă-lapte și un șoarece de bibliotecă.
-Nu suntem prieteni? Acum îți stric reputația?

Nu mi-a putut răspunde la acele intrebari. Atunci am știut că nici eu nu-l cunoașteam cu adevărat. Pentru ce am fost eu așa deschis cu cineva pe când ea nu dădea 2 bani pe mine?
Am vrut să-l mai întreb ceva, dar a plecat. De atunci nu mai știu nimic de el. M-a părăsit.
O parte din caracterul lui rece am preluat pentru că e mai bine să fii așa pentru a nu mai fi rănit.

Yoongi a apărut în viața mea cu 2 săptămâni înainte de terminarea liceului. Era un băiat tăcut și el s-a ghiontit în mine.

- Imi pare rau, nu te-am văzut.
- E ok, și in următoarea secundă am izbucnit în plâns.
-Ești ok? Nu am vrut, adică sunt foarte paralel cu orice lucru însă nu am vrut să te supăr, se apără el.
-Nu are treabă, doar că nu mai suport multe chestii. Mă simt așa singur.

Am căzut jos și i-am povestit de faptul că părinții mei au murit într-un accident rutier și că bunica mea e cea mai groaznica persoană din lume și ca mă urăște că a murit mama și de faptul că Jae-boum a plecat din viața mea. El m-a calmat și a inceput ușor să se apropie de mine și ne-am împrietenit. El imi este ca un frate pe care nu-l am. Dacă nu era el, mă sinucideam în ziua aia. Cu toate că nu vreau să recunosc asta, dar îl iubesc pe Yoongi enorm.
Cred că nu vreau să mai am parte de durere, poate de asta nu mai las pe nimeni să-mi intre în inimă. Sau greșesc și eu?