Make me | 2

Capitolul 77

"Așa ai de gând să vi îmbrăcat?" Am spus cu o sprânceană arcuită, studiindu-i de sus în jos hainele lui Nathan.

"Da?" Mi-a răspuns, sunând mai mult precum o întrebare.

"E prima zi din liceul ăsta, prima zi în care cunoști persoane de aici. Nu crezi că ar trebui să porți ceva puțin mai formal, în loc de blugi negri, tricou negru?" Fața deranjată pe care a schițat-o Nathan îmi spunea că nu va avea de gând să își schimbe hainele, și deși mă așteptam la asta, am încercat totuși să sugerez.

"Nu îmi schimb hainele. Și oricum, de ce te iei de culoarea mea, când porți aceeași culoare?" Spune gesticulând către îmbrăcămintea mea.

Ei bine, da, am ales tot negru azi. O rochiță neagră, cu buline albe, și o curea subțire care îmi învelește talia. Iar pentru că afară toamna a dat târcoale și și-a lăsat deja amprenta, sunt nevoită să iau peste o jachetă tot neagră, din piele, și să port botine.

"Nu mă iau de culoare, mă iau strict de haine. Ai putea purta o cămașă, cel puțin."

"Nu se va întâmpla." A refuzat de parcă i-aș fi cerut o grozăvie. Nu am insistat mai mult, căci oricum știu că nu ajung nicăieri cu el. "Coborâm? Pe cât de punctuală credeam că ești, pe atât de mult suntem aproape de a întârzia la rahatul ăla de ceremonie a începerii liceului. Sper că nu e ca și la South Lake, ca să trebuiască să ne țină cei cu un an mai mici un fel de altar cu flori prin care să trecem noi. E jenant." Continuă el mai iritat decât când i-am cerut să își schimbe hainele, ieșind pe holul de la etaj.

"Mă îndoiesc că va fi așa. Cred că noi eram singurul liceu care făcea chestia aia." Spun amintindu-mi de felul în care am ținut niște flori în aer, ca cei de clasa a 12-a să treacă pe sub ele ca să intre în liceu. Încă nu știu ce înseamnă chestia aia în capul lui Sarah. 

"Păi, ce pot spune, mama e tradițională." Coborâm scările, răzând.

"Chiar așa, ce mai face?"

"Cine? Mama?" S-a uitat la mine surprins că am întrebat, și am aprobat din cap. "E bine. Lucrurile dintre ea și John s-au reparat, spre surprinderea tuturor, deci n-a fost nevoie de niciun divorț."

"Vorbiți despre mama?" Lucas întreabă strâmbându-se confuz, chiar când am ajuns la parter. Am zâmbit involuntar când l-am văzut purtând din nou hainele sale obișnuite, colorate. Și prin asta spun blugi albaștri, un hanorac galben care are un impreu cu un font alb, scriind 'HABITS.' și perechea sa de Vans pe care începe să o poarte tot mai des.

"Am întrebat doar ce mai face." I-am răspuns lui Lucas, ajungând în dreptul său. Stătea proptit de spatele canapelei din living, așteptându-ne pe noi să coborâm.

"Părinții tăi cum sunt?" Nathan întreabă, și instinctiv m-am uitat la Lucas, de parcă ar trebui să mă încurajeze el să răspund.

"Părinții mei nu știu să își rezolve problemele. Au divorțat." Subiectul ăsta îmi aduce un gust amar mereu, de asta niciodată nu îmi place să vorbesc despre părinții mei. Când cineva întreabă despre familia mea, niciodată nu realizez că părinții mei au ajuns despărțiți și că nu formăm o familie în regulă din punct de vedere legal și chiar și fizic. De cum tatăl meu s-a mutat într-un apartament dintr-un cartier din Seattle, am simțit că lucrurile încep să se destrame. Pe lângă paguba din familie, a mai fost și Lucas. Toate mi-au sărit în cap.

"Și cum te simți în legătură cu asta?" Întreabă, dar nu din curiozitate sau din răutate, ci pur și simplu pare îngrijorat că trec prin asta.

"Sincer, groaznic. Dar încerc cel puțin să îi înțeleg și să nu fac un scandal pe tema asta, deși mi-am dorit asta la început. E clar că părerile mele nu contează, având în vedere că au făcut asta în ciuda protestelor mele." Am înghițit în sec, și după modul în care Lucas se fâțâie lângă mine, încep să cred că discuția îl face incomod.