Make me | 2

Familia Denzel

După 6 ani

"Cu siguranță seamănă cu mine." Lucas declară, măsurând și analizând bebelușul din brațele mele. Stă neclintit, fără să plângă sau să ne dea vreun semn că nu i-ar plăcea, mutându-și ochii săi mici și drăgălași de la mine, la Lucas.

Nu mă pot opri din a-l admira. E atât de mic și drăgălaș în brațele mele, scuturând din când în când din mâinile sale micuțe. Lucas îi atinge nasul cu degetul arătător, iar bebelușul îi prinde degetul cu întreaga sa mână, ținându-l în felul acesta. Încep să zâmbesc, îndrăgostită de imaginea din fața ochilor mei.

"E prea chipeș ca să semene cu tine." Glasul lui Nathan a străbătut prin salonul spitalului, acompaniat de râsul său obișnuit. În câțiva pași se apropie de patul pe care eu, Lucas și ființa minunată din brațele mele stăm. Se apleacă ușor, aruncând o privire atentă asupra bebelușului și un zâmbet mic îi tresare în colțul gurii.

"Bine ai venit pe lume, Matthias." Nathan spune, continuând să îl privească din ce în ce mai drăgăstos. "S-ar putea să nu îți convină dar sunt unchiul tău."

"Iar eu sunt mătușa ta, Matthias!" Kayla răsare de undeva din spatele lui Nathan, purtând un zâmbet imens pe față. "Agh, cât e de adorabil! Pot să îl țin și eu?" M-a întrebat.

"Hei, e rândul meu." Lucas își postează palma în fața ei. "Haide, Matthias, vino la tata. Uite așa..." Lucas mi l-a luat încet din brațe, ajustându-i imediat poziția lui Matthias. Pe fața sa micuță părea ca s-a trezit un zâmbet.

"Uite cât de bucuros e." Reliefez eu, proptindu-mi capul de umărul lui Lucas. După câteva secunde, când îl privesc pe Lucas, îi observ lacrimile de fericire din ochii lui.

"Bineînțeles că e bucuros, iubito." Lucas îi mângâie gentil capul cu degetul său mare, admirându-i fiecare trăsătură. "Matthias, uite, eu sunt tati, da? Iar femeia încântătoare de lângă mine e mami. Zâmbește, uită-te la el!"

Nu știu cum să explic fericirea care izvorăște din sufletul meu în acest moment în care îmi privesc fiul minunat în brațele soțului meu. M-am pregătit pentru acest moment timp de nouă luni, dar e o fericire și o euforie mai mare decât mă așteptam eu.

"Și noi suntem la fel de încântați să fim părinții tăi. Ești o minunăție!" Spun eu, zâmbind ușor obosită.

"E așa micuț." Lucas adaugă. "Dar sunt sigur că o să îmi furi înălțimea." Începe să râdă, iar eu îl acompaniez. Sper doar să nu ajungă mai înalt decât Lucas!

"Să facem o poză!" Kayla își scoate telefonul din geantă.

"Grăbiți-vă până nu apar bunicuțele și veți rămâne fără bebeluș." Nici bine nu a terminat Nathan propoziția că ușa salonului a fost deschisă prompt, făcându-și intrarea întocmai bunicuțele: mama și Sarah. Urmate, bineînțeles, de bunicuți: tata și Federico.

Sarah și-a pus deja mâna la gură, uimită de imaginea bebelușului din brațele lui Lucas. Mama a început să plângă instant, exact cum mă așteptam de altfel, iar eu încep să râd în sinea mea din cauza lor. Dar privesc în jurul meu și sunt înconjurată de familie... de familia mea. O familie imperfectă dar totuși atât de perfectă.

"Mamă, poți să îi spui lui David să nu îmi mai ia hainele? Mi-a luat tricoul din nou."

Oh, cum aș fi putut să uit de gemenii ăștia doi neastâmpărați.

"Le-am încurcat!" David își ia apărarea.

"Mereu folosești scuza asta de parcă nu aș știi că le încurci intenționat." Thomas îi răspunde țâfnos înapoi. Pentru niște copii de unsprezece ani sunt tare certăreți.