Make me | 2

Capitolul 79

"Mia! Unde-i Mia?" A început Lucas să strige după mine, de parcă nu eram chiar în spatele lui, făcându-mi griji pentru el.

"Sunt aici, sunt aici." Mi-am pus palma pe spatele lui, asigurându-l că sunt chiar aici și nu am de gând să plec nicăieri. Nathan încă îl ajuta să meargă până la mașina lui, iar Justin a fost nevoit să o ia pe altundeva ca să ajungă la mașina lui Lucas.

"Cine te-a pus să te îmbeți în halul ăsta, frățioare?" Nathan îi reproșa, trăgându-i brațul lui Lucas mai bine peste umerii săi. Lucas doar a gemut, dar nu știu dacă de durerea maxilarului sau de nervi.

Ajunși la mașină, l-am rugat pe Nathan să îl așeze pe Lucas pe bancheta din spate, ca să pot sta lângă el.

"Ai niște șervețele?" L-am întrebat pe Nathan după ce am închis portiera, iar acesta a început să cotrobăie prin torpedou.

"Nu, nu am." A spus. "Dar am bandana asta în schimb." A fluturat prin fața mea o bandană neagră, și am înșfăcat-o imediat, căci aveam nevoie de orice cu care să îi șterg excesul se sânge care continua să se prelingă din buza rănită a lui Lucas.

M-am întors către Lucas, care stătea cu capul sprijinit de banchetă și ochii întredeschiși, și când i-am atins ușor locul în care a fost lovit, a scâncit.

"Te doare?" Am întrebat ca să îi distrag puțin atenția cât timp îi tamponam rana cu bandana.

"Ustură." S-a încruntat. Îmi pare chiar rău că l-am lovit exact în partea aceea înainte să fie lovit de idiotul acela.

"Ți-ai încasat-o pentru mine." Am spus apropiindu-mă de el, și l-am sărutat gentil pe obrazul lovit. L-am făcut să-și deschidă ochii suprins, căci nu se aștepta să fac gestul ăsta. "Mulțumesc." Am adăugat.

"Nu e nevoie să-mi mulțumești. E mai plăcut să simți durerea de genul ăsta, decât cealaltă." De data aceasta m-am încruntat eu, și nu știu dacă surprinsă sau tristă din cauza a ce a spus Lucas. "Trebuie să mă întind, amețesc groaznic." A spus dintr-o dată, și m-am conformat imediat.

M-am așezat mai aproape de portieră, pentru a-i face loc. S-a întins, și și-a odihnit capul în poala mea, închizându-și ochii.

Mi-am trecut degetele prin părul lui, jucându-mă cu el, ca să-l las pe Lucas să se relaxeze după toate stările prin care a trecut. Îl pun pe el pe primul loc, pentru că deși nu a confirmat-o, Lucas suferă mult. Și nu vreau să fiu indiferentă și nepăsătoare pentru faptul că în urmă cu o lună am trecut printr-un iad, când tot iadul acela s-ar putea șterge doar cu ajutorul lui.

În timp ce roteam șuvițele moi ale ale lui Lucas pe degete, telefonul meu a scos un sunet, drept atenționare că am primit un mesaj. L-am scos din buzunarul gecii, și am rămas puțin suprinsă să văd că tata mi-a trimis mesaj, și sub notificarea de la el mai aveam un mesaj de la mama, primit de 15 minute. 

Am deschis prima oară mesajul tatei.

*Bună! Cum a fost prima zi de liceu? Mama ta mi-a spus despre mutarea ta în Pullman...Nu te judec, dar nici pot spune că sunt de acord. Alegerea îți aparține! Și  totuși, știi că nu trebuie să o ignori pe mama ta doar pentru că te-a sfătuit cu ceva ce nu ți-a convenit, Mia, nu-i așa?*

Mi-am dat ochii peste cap, și am deschis și mesajul mamei.

*Cum a fost prima zi de liceu în Pullman? Îți place până acum acolo? Au trecut ceva zile de când nu am vorbit...Orice alegere ai face, tot fiica mea rămâi, și încă vreau să știu dacă ești bine, sănătoasă, ai ce mânca, te-ai acomodat. Îmi cer scuze pentru ieșirea mea nervoasă când am ajuns acolo, dar ideea de a nu te mai avea lângă mine m-a speriat. Am uitat că nu mai ești mică și neajutorată. Am încredere în tine. Și în Lucas. Spune-i că îmi cer scuze și din partea lui, mi-e rușine de mine. Răspunde-mi imediat ce poți! Te iubesc.*