Make me | 2

Capitolul 110

"Lucas, nici măcar nu știu ce să-ți răspund. M-ai luat pe nepregătite."

Îi recunosc, căutând cu disperare niște cuvinte potrivite. Nu vreau să stric momentul doar pentru că eu nu sunt capabilă să-i spun ceva pe măsură. I-aș spune, dacă aș știi că ar fi la fel de satisfăcut. Și totuși, chiar dacă ar fi să știu, nu sunt sigură dacă aș putea să spun întocmai ce și-ar dori el să audă.

"Nici măcar nu trebuie să spui nimic, deja îți știu părerea, am avut o discuție despre asta în trecut, dar atunci nu vedeam lucrurile așa cum le văd acum."

"Știu că am avut, dar atunci erai atât de împotrivă, iar acum...Acum mă pui direct în plină acțiune. Lucas, știi că toată treaba asta cu căsătoria nu este pur și simplu o chestiuță, nu?"

"Știu foarte bine despre ce vorbesc, îmi asum toată nebunia de a-ți cere angajamentul ăsta, iar asta pentru că acum știu foarte bine ce vreau."

"Nu ți-e teamă că suntem prea tineri? Abia ai împlinit douăzeci de ani, iar eu am numai optsprezece. Îți înțeleg dorința, nu sunt împotrivă, dar aș fi ridicolă dacă nu m-aș gândi nici măcar o clipă la ce se va întâmpla după ce vom face pasul ăsta imens. Adică...abia am revenit dintr-o ceartă urâtă, iar acum vorbim despre căsătorie. E așa de ciudat pentru mine."

"Nu aș putea să-ți garantez că nu vor exista certuri între noi de acum înainte, dar asta nu mă împiedică să-ți spun că am să te iubesc toată viața. Ești prima și ultima mea iubire, Mia. Vreau să te am lângă mine mereu."

Îmi trag buza între dinți, încercând să  îmi dau seama dacă momentul ăsta e real. M-aș ciupi, dacă nu mi s-ar părea absurd. Îmi urc palmele și le așez pe obrajii lui Lucas. M-am lămurit, Lucas nu e o halucinație. E Lucas Denzel în carne și oase, vorbindu-mi despre cât de hotărât este să îmi ceară mâna. Încep să râd de propia noastră demență cu care ne hrănim relația și iubirea, dar, cu toate astea, știu că n-am să mai pot să iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el.

"E o adevărată nebunie." Am surâs, iar Lucas și-a lipit drăgăstos fruntea de a mea.

"Oamenii care se iubesc la nebunie, fac nebunii." Îmi cuprinde fața între palmele sale, mângâindu-mă ferm și drăgăstos cu degetele. Respirația sa fierbinte îmi lovește buzele întredeschise, apropiindu-se și apropiindu-se. "Iar eu pot să jur că te iubesc mai rău ca un nebun."

Nu am înțeles de ce a zăbovit atât să își lipească buzele cărnoase de ale mele, așa că fierbând de nerăbdare m-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat.

Buzele noastre dansează împreună, vorbind și comunicând cât de fericite sunt să se regăsească pe propia lor limbă. Îmi odihnesc palma pe ceafa lui Lucas, adâncind sărutul pentru care am tânjit de atât amar de vreme și nu-l opresc pe Lucas să călătorească cu mâinile pe trupul meu, bucurându-mă în tăcere de senzație.

Ar putea să mi se promită orice fericire din lume, dar aș fi convinsă că nimic nu ar putea înlocui fericirea pe care numai Lucas mi-o poate aduce. El, pentru mine, înseamnă talismanul norocos pe care l-am găsit din pură întâmplare. L-am găsit atunci când Universul a decis că e vremea să fiu inundată de sentimente, trăiri și emoții. Când a decis că trebuie să aflu ce înseamnă adevărata iubire și fericire. Ne-am găsit din întâmplare.

"De ce te-ai oprit?" Îl întreb gâfâind. Recunosc că disperarea din glasul meu este evidentă, dar n-am să o ascund pentru nimic în lume. Vreau ca Lucas să știe că am nevoie de el cu disperare.

"Vrei să facem asta?" Mă întreabă, mișcându-și lent degetul pe linia maxilarului meu.

"Să facem ce?"