Make me | 2

Capitolul 113

"Mai ai altele?" Mă întreabă Lucas, ținând mâna încleștată pe ușa portbagajului său. Clatin din cap negând, iar el îl închide fără să ezite să facă gălăgie.

Sunt atât de nerăbdătoare să ajung în Pullman și să o revăd pe Kayla. Îmi lipsește foarte mult. Totul din Pullman îmi lipsește. Orașul acela chiar se simte ca acasă, iar faptul că Lucas e alături de mine îmbunătățește lucrurile de mii de ori.

"Plecăm." Le spun părinților mei care stau unul lângă altul pe trotuarul din fața casei mele, privindu-ne ușor întristați. La o distanță foarte mică de noi stau tensionați Sarah și Federico, parcă vrând să scape cât mai repede de situație.

"Să vii în vizită cât de repede poți, scumpa mea." Tatăl meu face primul pas, luându-mă în brațe și sărutându-mi obrazul. Îi strânge mâna lui Lucas, zâmbindu-i așa cum n-am crezut că am să văd vreodată, apoi se retrage și își bagă mâinile în buzunare. 

"Aveți grijă de voi." Mama îmi spune, având câteva rețineri în glas care cel mai probabil au legătură cu ceea ce s-a întâmplat ieri despre căsătorie. Îmi dă o îmbrățișare și mie și lui Lucas, apoi se așază lângă tata. Nu prea aproape de el, totuși.

"Du-te tu." Sarah îi dă cale liberă lui Federico să își ia la revedere primul.

Federico e la fel cum l-am văzut ultima dată. Un bărbat mult prea impecabil și sofisticat. Un costum negru din stofă, pantofi lucioși, palton negru cu guler ridicat, tunsoare și barbă puse la punct  alături de niște maniere intimidant de perfecte. Sarah nu e nici ea mai prejos cu nimic. Părul i-a crescut foarte mult, trecându-i de umeri, cu același blond natural deschis, gene lungi, buze sclipitoare, rochie mulată, pardesiu și tocuri negre stiletto.

"Insist, doamnele primele..." Federico întinde palma spre noi, vorbind politicos, dar Sarah își dă ochii peste cap și mârâie.

"Scutește-mă, Fede." Sarah face un gest cu palma spre el, iar bărbatul își mușcă limba.

"Cum ar putea un bărbat să mulțumească o femeie?" Oftează exasperat tatăl lui Lucas, mutându-și locul cu câțiva centimetrii. Din unghiul ăsta în care se află nu mă pot hotărî cine seamănă mai mult cu el, Lucas sau Nathan.

"Ai putea încerca... sinceritatea. În majoritatea cazurilor funcționează, să știi." Îi răspunde Sarah acid.

"Nu începe conversația asta aici." O avertizează.

"Nu încep nimic."

"Hei, cred că ar trebui să vă grăbiți puțin." Intervine tatăl meu și îi mulțumesc mintal.

"N-ar trebui să te bagi, ar trebui să asculți." Mama adaugă, făcându-mă să îmi casc gura. Nu mă așteptam să spună asta.

"Poftim? Alice, asta ce mai vrea să însemne?" Îi răspunde el.

"Nimic. E exact ce ai auzit."

"De data asta nu ai dreptate, întotdeauna am fost sincer și..." Continuă tata să se ciondănească cu mama, la fel și Sarah și Federico. Vocile lor sunt atât de gălăgioase, suprapuse și certărețe încât nu pot să îmi aud nici gândurile. Îi dau o privire lui Lucas, iar el pare la fel de surprins de ceea ce se întâmplă. Părinții lui și părinții mei se ceartă în fața noastră.

"Mama!" Am strigat, dar nu m-a băgat în seama. "Tata! Gata! Încetați!" Continui eu, dar sunt atât de prinși în conversație încât nu mă aud.

"Voi doi! Terminați naibii!" Lucas încearcă să își liniștească părinții, dar ei par chiar mai aprinși decât ai mei.

Lucas își bagă două degete în gură și scoate un fluier cât de tare poate, atrăgând atenția tuturor asupra noastră, și se făcuse liniște.