Make me | 2

Capitolul 108

"Sincere condoleanțe, Helen." În spatele meu, cineva, pentru a suta oară pe ziua de azi, și-a arătat părerea de rău în fața mamei lui Justin. Nu m-am întors cu fața ca să văd, dar deja îmi imaginez felul în care mama sa își pleacă capul și dă din umeri, zicând, tăcând, asta-i viața.

Așa cum, de altfel, toți cei aflați de aici spunem în sufletele noastre. Cu părere de rău privim sicriul care ține deasupra o ramă mare cu poza lui Justin. Un Justin care zâmbește larg și nepăsător...Un Justin care nu va mai fi. Acum există numai un Justin despre care se vorbește la trecut și care, pentru fiecare, este numai o amintire frumoasă.

Îmi iau ochii după mult timp de pe fotografia lui Justin, zărindu-l, pe partea cealaltă al sicriului, pe tatăl său. Ochii săi sunt roși și îngreunați, ținând una din mâinile sale pe sicriu. E ca și cum pot vedea povara invizibila de pe umerii săi, și nu pot face nimic să-l ajut. Nu îndrăznesc să vorbesc cu el, și nu pentru că nu mi-aș dori, ci pentru că n-aș știi ce să-i spun. Ce aș putea să-i spun aflându-ne la priveghiul fiului său?

Am oftat silențios pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi, și am tresărit când am simțit o palmă strângându-mi umărul. M-am întors imediat, găsindu-l pe Nathan în spatele meu.

"Ai ajuns..." Am spus vlăguită, sărindu-i în brațe și înfășurându-mi brațele în jurul său. Nathan m-a cuprins strâns la pieptul său, frecându-mi spatele cu palma ca să mă consoleze.

"Ești bine?" M-a întrebat, iar eu m-am retras din îmbrățișare și l-am privit în ochii săi albaștri. Până și lui i se poate citi tristețea în privire.

"Cum aș putea să fiu?" I-am răspuns, presându-mi buzele una de alta. Sunt exact așa cum e toată lumea. Umplută de mâhnire.

"Mia..." Kayla apăruse cumva din spatele lui Nathan, dându-mi acea privire îngrijorată.

"Kayla..." Am spus ușor surprinsă, luând-o în brațe. "Cât mă bucur că ai venit." I-am spus, cu fața îngropată în umărul său.

"Nu te-aș fi lăsat singură în momentul ăsta. Cum ești? Cum te simți?" S-a dezlipit de mine și mi-a strâns umerii, scanându-mi fața. S-a oprit pentru câteva secunde pe bandajul de pe arcada mea, iar apoi pe cel de pe frunte, unde mi-am spart capul.

"Încerc să o duc până la capăt. Dumnezeule, abia aștept să se termine toate astea. Priveghiul ăsta mă...chinuie."

Am recunoscut. Mă chinuie pe interior și mă face să ma simt mai tristă decât am fost deja. Cu fiecare minut care trece și în care realizez că Justin nu mai e în viață, mă întristez și mai tare.

E o tristețe care știe că nu poate fi remediată. E o altfel de tristețe, una pe care o simți în adâncul sufletului și care știi că va fi acoperită abia cu timpul. Nu e una care poate fi reparată de mâna omului. Ea poate fi mângâiată abia de timpul care va trece și care îmi va demonstra că pot trăi în lipsa unei persoane. Timpul mă va ajuta să accept ceea ce se petrece. Nu acum, nu în minutul următor, dar cândva.

Să accept ceva de neacceptat e greu. Nu vreau să accept acest lucru, dar totuși sunt forțată să o fac. Sunt forțată să renunț la o persoană pentru că ea nu e aici și nici nu poate să fie aici. Nici măcar să o aștept nu pot, pentru că nu mai e nimeni de așteptat. Asta e durerea cumplită în situațiile acestea. Faptul că nu mai există nicio speranță de care să te agăți...asta mâhnește cu adevărat.

"Oh, Mia...vino, să ne așezăm." Kayla mi-a curprins umerii, arătând spre banca din spatele nostru.

"Nu, nu vreau să mă așez." Mi-am scuturat capul, iar ea făcuse un schimb de priviri cu Nathan.