Make me | 2

Capitolul 99

"Vă cunoașteți?" Steven și-a mutat privirea când la mine, când la fiul său, neînțelegând nici măcar un procent ce se întâmplă în jurul său.

Am înghițit în sec, iar apoi i-am zâmbit mai mult decât stânjenită lui Dylan. Fața să îmi arată foarte clar că nici el nu se simte pus într-o situație mai comodă decât mine.

Cred că este a suta oară în viața asta când îmi reamintesc mie însămi că, într-adevăr, karma are un simț al umorului foarte dezvoltat.

I-am aruncat o privire lui Lucas, știind deja la ce ar trebui să mă aștept. Așa este, o față nervoasă și incomodă. Maxilarul său este încordat și accentuat sub presiune, iar privirea lui este fixată pe Dylan, de parcă ar încerca să urmărească fiecare mișcare făcută de el.

"Da, ne cunoaștem." Am răspuns eu, încercând să îmi revin și să mă comport normal înainte să-și dea cineva dintre cei doi adulți că ceva nu funcționează aici.

"Ia te uită, Alice, se cunosc." Steven s-a întors bucuros către mama mea, care, la rândul ei, pare chiar veselă pentru faptul că deja ne cunoaștem.

"Da, îi cunosc pe Mia și pe Lucas de la Applebee's, tată." Dylan și-a făcut curaj și s-a apropiat de noi. Lucas îl privește atent, prea atent.

"Oh, serios?" Steven s-a întors surprins către noi. Serios.

"Da, așa e." Am încuviințat din cap. Mă bucur că Steven nu știe că Lucas deține Applebee's-ul și că l-a dat afară pe Dylan și pe trupa lui, altfel m-aș fi simțit și mai inconfortabil. Cel puțin eu, pentru că știu că pe Lucas nu îl interesează.

"Ce mică e lumea, nu?" Steven a zâmbit sincer, uitându-se la fiecare în parte. Mă bucur că Lucas s-a menținut taciturn, pentru că știu ce ar fi ieșit dacă ar fi vorbit. Ori ar fi fost sarcastic, ori ar fi lăsat discreția de o parte și ar fi spus lucrurile pe nume.

Am zâmbit destul de forțat, evitând din plin să fac contact vizual cu Dylan. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să fac lucrurile și mai tensionate decât sunt deja, și nu sunt sigură dacă mai e cineva la fel de încordat ca și mine în acest moment. Presiunea mea vine din toate părțile.

"Bun, probabil că vă este foame, nu-i așa? Sunteți obosiți?" Mama a schimbat subiectul, împingându-ne de la spate pe toți spre bucătărie.

Nu știu cum vor decurge lucrurile dar deja mi-a pierit tot entuziasmul.

Masa, așa cum mă așteptam, este deja pregătită de mama. Farfurii, tacâmuri, șervețele, pahare și, bineînțeles, mâncare.

Nu sunt sigură dacă îmi doresc să mă așez pentru că vreau să stau cu Steven și Dylan la masă sau pentru că îmi este foarte foame. Poate că aș merge mai repede pe varianta a doua.

M-am așezat la masă lângă Lucas, iar în fața noastră stau Steven și mama. În capul mesei s-a așezat reticent Dylan, neavând de ales.

"Te iubesc." Lucas mi-a șoptit cuvintele atât de brusc în ureche încât nu am avut timp să reacționez. M-am întors nedumirită spre el, încercând să îmi dau seama care este motivul pentru care mi-a spus cele două cuvinte. "Suntem prea încordați." Mi-am arcuit sprâncenele.

Lucas să încerce să mă liniștească în timp ce stăm la masă cu Dylan? Viața nu poate fi mai ironică de atât cu mine, sunt ținta ei preferată.

Într-un final, am dat din cap afirmativ, pentru că Lucas are dreptate. Îmi pot simți fiecare fibră din corp încordată, de parcă ar încerca să prevină un incident neplăcut care este pe cale să se întâmple. Nu este un sentiment prea relaxant să te simți constant într-o amenințare.