pe când cerul era al nostru

mi-am scris mie într-un iulie mort

ți-au căzut planetele în cap
omule
atâta te uiți la cerul ăla
de parcă îți va pica lumină
în nări
în ochi
în tine, că altfel ești gol,
admite.
îneacă-te, visătorule!

te-ai întins
până te-ai

rupt

de lume
și ai luat o stea
și ți-ai trasat cu ea
conturul
plămânilor
(și-așa slabi, că nu poți
s-alergi nici cinșpe metri
ca lumea,
și tu voiai să
alergi printre vise)
și acum nu mai poți să
respiri.
nu ți-au spus ai tăi
să nu bei stele?

îneacă-te
că deja ești în delir.

să știi că
mă faci să vreau să urlu
până
mă
auzi
încearcă să mă auzi, te rog...
trezește-te
trezește-te până marea te ucide până valurile te îneacă te îneacă te îneacă te îneacă te îneci deja

și
nici nu vezi
că stelele
au inimi de păsări
și păsările știu să urască
—toate ciorile urăsc privighetoarea—
și tot haosul urăște
arta
pentru că arta
e ceea ce ar fi
dacă s-ar mai distruge
încă puțin.

stelele alea
pe care tu le iubești atât
visătorule
ele nici nu te văd.
ele nu știu decât că
după ce vor cădea
vor fi ca tine.

(îneacă-te.
îți promit că
atunci când ajungi la fund
vei atinge cerul)