pe când cerul era al nostru

caleidoscop pe pereții spitalului

îmi las capul să cadă pe lumini.
sunt atât de vii încât
mi-e ciudă.
le văd printre bandaje
m-au acoperit că cică arăt prea mult a constelație și
oamenii s-ar speria de mine
dacă m-ar vedea pe stradă.

e o colivie tot spitalul ăsta
ne înghitem gândurile și ne lingem păcatele de pe marginea patului
e totul așa sec și numai ele sunt dulci
și îmi bâzâie muștele în urechi
mi se strecoară viermi între
coaste
nu vreau perfuzii
nu vreau realitate
aici sunt vise și îmi place să fiu albastră
aici sunt lumini și
pot să îmi dau capul peste nori
pot să stau agățată de un picior și un fir de păr
până se scurge tot orașul din mine.

noaptea când
îmi las capul pe pernă
și îmi scot
zgarda cu electroșoc
e un fel de
libertate în mintea mea
e un fel de izbucnire de lumină de oraș în neon și plastic
se aburește totul dar nu contează sunt lumini și îmi susură capul rupt în două.
flori și curcubeie țipă cu ecou
și latră la mine de pe sub gât
sunt caldă iar
transpir pe sub atâta alb atâta gri și simt iar lumea
și lumea transpiră și ea
nu poate să mă care
nu mai are loc pentru mine și poate de-aia sunt în spital
poate de-aia sunt în colivie
e prea explozie când zbor și le e frică să nu le dărâm orașele de carton
le e frică să nu le număr pe degete secundele și la jumătate de catastrofă să mă clatin
să cad pe lumini și să se rupă bandajele;

mi s-ar scurge îngeri dintre degete și pentru o secundă lumea și-ar ține respirația