pe când cerul era al nostru

de sub orizont și tu pari fluture

mi-am desenat păcatele
pe obraji
ca să le vadă toată lumea
ca să vadă ceea ce sunt de fapt—
doar o copie
ieftină
a unei stele.

e ciudat cum
numai tu
ai rămas și ai vorbit cu fata cu fluturi pe obraji.
da
exact
păcatele mele au formă de fluturi și numai tu ai înțeles.
numai tu știi cum e
să vrei să zbori
până te ucide soarele și îți ucide și aripile
dar ești mic și fragil și
numai florile îți mai suportă iubirea
(sărutul tău e pentru cei
slabi nu pentru mine
eu sunt încă prea neagră pentru așa o culoare).

tremurăm împreună pe linia orizontului
dansăm și râdem și ne prăbușim
e frumos cum nimic nu a mai
fost de mult
ești frumos cum nimic nu a mai
fost de mult
poate că și eu sunt.
poate
poate
poate
tu nu mă poți atinge așa că mă prăbușești
eu nu sunt floare și nu m-aș frânge
dacă m-ai ține de mână
de fapt
cred că m-ar durea
explozia.

m-ar durea pentru că ar fi ceva
mai curat decât merit.
tu râzi ca un pârâu și tot ce ai putea săruta vreodată sunt doar păcatele mele.
și ești așa naiv încât le-ai lua și pe ele.

îți zic să nu mă crezi
când par vie sau
frumoasă.
nu sunt.
sunt doar
fata cu fluturi pe obraji
sunt desenați cu creta, sincer.
atât de tremurați că nici nu mi se mai văd ochii de peste linii.
cred că e mai bine așa.
ochii mei au culoarea prăbușirii
au culoarea unei linii
de orizont
pe care numai tu o definești.
nu-mi spune că vrei să fiu
verde sau albastră sau portocalie.
eu nu sunt o floare.
fluturii mă ating cu scârbă și
stau cu mine numai pentru că i-am lipit.
desenat.
orice ar fi, le-am dat viață și moarte și
nu asta fac florile.

îți place să desenezi și când m-ai întrebat ce culoare au ochii mei am ezitat. tu desenezi doar lucruri frumoase și ar fi prea complicat să recreezi haosul. el e făcut pentru pagini și cuvinte dar nu pentru minți ca ale tale. în unele clipe, atunci când mă îmbăt prea mult cu stele și lumea arată ca o cușcă de animal, îmi place să cred că haosul îmi aparține.