pe când cerul era al nostru

animalele de pe cer fug de mine

azi dorm pe balcon
înfășurată în plăpumi
și lună.
mă fac ghem și cad între stele
cad până când nu mai simt căderea
doar zborul.

mor până când nu mai simt timpul
doar cerul.

azi dorm
cu căștile în urechi
și ferestrele deschise
(nu mai cad în plasa de țânțari)
aud în căști
îmi spune că nu mai am timp
se aude ca o lacrimă.
îmi spune să aștept
până dimineață
dar eu nu vreau
vreau să trăiesc totul acum.
vreau să trăiesc căderea de stele
nu îmi pasă dacă mâine îmi va fi foame sau sete și nu voi mai avea destule vise ca să mă hrănesc.
căci acum sunt toată vis.

azi dorm și
ascult sunetele nopții care aleargă ca niște animale
și aleargă ca niște secunde
(secundele sunt cele mai sălbatice dintre toate)
și simt vântul pe piele
și mașinile pe piele și prin cap
ca niște gânduri
în noaptea asta nu mai am gânduri
doar flori în ghivece în jur și cred că la un moment dat îmi vor cădea petalele pe obraji.
doar stele acolo sus și cred că îmi vor cădea și ele pe obraji înainte să răsară soarele.
nu vreau să răsară soarele
nu vreau să cadă saturn din copac
nu vreau să moară animalele și mașinile și gândurile
și secundele
nu vreau să pierd secundele
în care inspir aerul ăsta
care e mai curat ca mine
în care inspir cerul
și cred pentru prima oară
în acele trei cuvinte
ridicole chiar
pe care oamenii le zic când au obosit și s-au săturat și ei bine și eu m-am săturat să îl prind pe saturn când cade, va trebui să învețe să meargă singur
„un nou început”