pe când cerul era al nostru

praful de pe mine e praf de stele

îmi place praful
cred că e felul obiectelor de a ne spune
că au obosit
că s-au plictisit de viață
că plasticul moare prea încet.

cred că și eu sunt puțin prăfuită.

visele mele sunt pe raft
în borcane
disecate
undeva pe acolo în sticlă plutește în cerneală o inimă de vis
e așa cuminte
de parcă a uitat cât de mult mă ardea înainte
de parcă s-a prăfuit.

visele nu sunt de plastic
ele mor repede.
chiar și dacă le atingi
și le ții în mână
înainte să îți dai seama și înainte să fii etern începi să simți cum praful e peste tot în păr pe mâini pe coapse
în tine.

îmi e dor de visul meu din cerneală
de visul de a fi cerneală
îmi e dor să mănânc cerneală și să las cerneala să mă mănânce până am găuri în gât
și nu mai pot respira decât prin cerneală
dar acum aia
nu mai e inima mea.
acum cred că am o inimă normală
roz și lipicioasă și urâtă
or fi vise și acolo dar încă nu le-am găsit.

poate că am încetat să fiu cerneală și am devenit om. cine știe? cerneala sigur nu. ea știe să inventeze, dar nu mă cunoaște.
poate pentru că sunt om
mă distrug și mai mult
poate că am două inimi
și una îmi bate în piept
iar cealaltă
mai tremură câteodată și mai vomită niște stele când i se face rău de la atâtea vise
și stă acolo ascunsă
în borcan
prăfuită.