pe când cerul era al nostru

prin catastrofă renaști

catastrofă;

atât am însemna.
cât un saturn cât o spinare de univers
am fi o clipă, o lună și jumătate.

o catastrofă. asta am fi noi.
amintește-ți asta înainte să mă mai privești așa
înainte să îți mângâi buzele de marginea universului
să te lași să aluneci
de pe cer
direct în mormânt.

îți zic acum cât încă mai am voce
doamne, până nu mă pierd de tot
îmi urlă și venele și lunile și firele despicate de cosmos

vreau să trăiesc.

înțelegi?

nu îți pot diseca exploziile. nu pot când abia atriile mă mai țin adunată și dacă s-ar rupe m-aș face nor. nu ai nevoie de mine, ai nevoie de un sprijin, iar eu mă pierd în mine când cade vântul de pe cer și se rupe marea până se face scrum

și tu mă faci pe mine scrum și de-aici am ajuns la concluzia că ne distrugem

e ușor
e ușor să-ți dai seama
e ușor să vezi ce declin și ce extaz sunt când mă atingi și mă sting singură
nici nu mai există timpul, deja mă scurg de pe margini
deja mi se face pielea hârtie și rămân goală și rămân om cât o tăcere de mormânt
ceea ce nu știu ei e că mormintele țipă cel mai tare.

cerule, suntem
tineri.
suntem noi câte un cer fiecare
uită-te la noi cu frunțile senine și norii picurați în ochi
zici că ne-a pictat renașterea
zici că am făcut-o noi pe ea din nimic
ne ies nopțile din gură cu tot cu stelele ei amețite și suntem noi amețitori pur și simplu.
atât de vii,
doamne,

atât de catastrofă andante
zi-noapte-nu contează
noi suntem mereu.

cerul nu ne mai cuprinde. nici pielea, ne-au rămas mici și străine și noi deja suntem vulcan. degeaba. nu ne va mai rămâne decât o urmă pe mâini cât o semilună sau o cicatrice

cât un șir de lumini

cât un fir de praf

cât un poem neterminat