pe când cerul era al nostru

nealbastrul e culoare de stea

suntem doar niște trupuri distruse
carne arsă
inimă care s-a învățat să meargă singură
că în jur nu era decât zbor

și nu sunt sigură dacă
încă mai respir
nu sunt sigură pentru că atunci când cosmosul mă ia de mână
nu mai există nimic
nu mai există mers sau inimi sau zbor

toată asta e doar o
melancolie de după-amiază
e doar un țipăt
pe care nimeni nu îl aude pentru că în jur e
pur și simplu sublim
și cine mai stă să asculte când soarele e deasupra
și pe chipurile noastre e tot soare
și pe mâini picioare coapse tălpi avem soare
doar în vene ne mai curge puțină
noapte
doar în creierele noastre dizolvate mai sunt stele.

vreau să-mi lipească cineva la loc rațiunea
mă pierd de tot când
e doar soare pe trupul meu distrus
e doar soare în caseta mea
cu melodii vechi
e doar soare
și inima mea învață să meargă
fugărind razele de soare
sperând să devină și ea lumină
într-o zi.

cerule
te-aș acoperi cu mâinile
te-aș ține dincolo de pleoape
te-aș strânge între palme
până să devii umbră
până să devii icoană
numai în fața ta aș cădea în genunchi
numai pentru tine mi-aș mânji fața
în păcate
mi le-aș șterge de pe încheieturi
m-aș boteza în universuri
după numele stelelor
și le-aș târî în noroi
în albastru
aș deveni nealbastră numai pentru tine.
la tine m-aș ruga că
numai când te privesc
mă simt în viață.

numai lângă tine
simt că sunt făcută
pentru ceva mai mare
decât trupul meu
pentru ceva mai mare decât
un suflet
oare e măcar posibil?