pe când cerul era al nostru

fluturii stricați nu mă vor face artă

minte-mă,
lumino,
că numai tu ai gura
spurcată
numai tu îți omori
copiii
numai tu taci și arzi
și te arzi,
ușă de biserică
ușă de mormânt
ușă ușă ușă
spre nimic.

minte-mă și spune-mi
că sunt bine
că nu am muște
în urechi
că nu mi-am cusut
aripi de fluture
pe pleoape
(fluturii ăia nu mai pot să zboare acum nu mai pot nu mai pot că tu i-ai stricat lumino)

m-ai stricat și pe
mine
benzina nu ajută acum
aruncă țigările alea
nu ajută nici ele
eu tot nu voi mai fi flacără
nici dacă mă arzi.

nu mă ține de mână,
lumino,
nici de picior
că nu pot să merg în mâini
și nu pot să fug de tine
la nesfârșit.
nu pot să fiu
nehaos
la nesfârșit
că nu mi-au mai rămas
membre
de pus în pioneză
așa cum ai pus și
aripile fluturilor
ai fluturilor
ai fluturilor
tu i-ai stricat, auzi?

cică și tu ești nesfârșită
așa zic ăștia
care te iubesc așa mult
încât se omoară pentru tine.
cică ești
soare
dar spune-mi
soarele ucide fluturi?

încă am muște în urechi
nu aud
aproape nimic
mi-e dor să mă aud
gândind
aud doar
muște
cred că nici ele nu se mai
aud
când își spun rugăciuni.
și îmi tremură fluturii pe ochi de zici că-s viermi se zvârcolesc acolo și le văd corpurile alea mici subțiri aproape moarte cred că și eu sunt aproape moartă ca fluturii