Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 2

Jaemin clipi de câteva ori, având nevoie de un moment de liniște, pentru a-și reveni.

— Renjun? — Îndrăzni să întrebe, cu glas tremurat. — Huang Renjun?

Cel numit îi zâmbi larg.

— Chiar el. Mă bucur că încă mă mai ții minte. — Îi vorbi pe un ton vesel.

Jaemin îl privi și apoi se încruntă.

— Cum naiba ai intrat? Ce vrei? — Își schimbă tonul speriat într-unul enervat.

— Și eu care credeam că te vei bucura să mă vezi. Doar au trecut atâția ani. — Renjun își ridică o sprânceană, apăsându-și buzele într-o grimasă tristă.

— Ei bine, nu ți-ai făcut cea mai bună intrare. — Continuă Jaemin să-l privească, iar Renjun îi zâmbi din nou.

— Jaemin, am nevoie de ajutorul tău. — Îl privi cu ochi rugători, iar vocea îi suna de parcă l-ar fi implorat.

Jaemin nu-l băgă în seama însă, pentru că încă medita asupra întrebării anterioare. Ceva nu era în regulă.

— M-ai urmărit? Dar cum ai deschis ușa? — Îl întrebă, confuz.

Renjun lăsă să-i scape un oftat.

— Este cam greu de explicat. — Vorbi după câteva momente, mușcându-și buza.

— De ce? Și cum m-ai găsit, până la urmă?

Renjun fu nevoit să inspire profund, pentru a se calma, întrucât numărul întrebărilor adresate deja îl irita.

— Ar fi mai bine să te așezi.

Jaemin îl urmări cu privirea, în liniște, apoi încuviință.

Se așeză pe canapea din nou, iar Renjun se sprijini de măsuța din spatele său, stând în fața lui Jaemin. Chiar nu știa cum să înceapă.

— Ei bine? — Îl îndemna celălalt să vorbească.

Renjun își ridică privirea către el și acum regretă că nu s-a gândit mai bine. Chiar avea de gând să facă asta? Oare Jaemin l-ar fi putut ajuta, într-adevăr, pe Jeno?

— Vorbește odată, Renjun. — Adăugă Jaemin, deja obosit și deranjat de acea pauză care nu se mai termina.

Renjun își mișcă ușor capul, într-un fel de încuviințare.

— Acum trei ani... — Inspiră din nou, realizând că nu avea să fie atât de ușor pe cât crezuse. — Eu... Eram într-o relație cu Jeno. — Îl privi pe celălalt printre gene și îi observă ochii sticlind atunci când menționă numele băiatului. Un zâmbet i se așternu din nou în colțul gurii. El era cel care o putea face.

— Jeno... — Numele acelui tânăr se desprinse dintre buzele lui Jaemin, iar acesta zâmbi.

Chiar și după atâta timp, el încă îi era drag. Avea numeroase amintiri plăcute cu amândoi, dar mereu a ținut mai mult la Jeno.

— Și ce s-a întâmplat? — A decis să întrebe Jaemin.

— Păi... Ei bine... Împărțeam apartamentul cu Mark și Haechan, știi tu, locuiam toți patru acolo. Cu toții ne descurcaserăm cumva și aveam locuri de muncă stabile, care să ne ajute să plătim toate utilitățile. Jeno chiar a lucrat ca fotomodel pentru o revistă de câteva ori, dar...

— Te-a înșelat? — Jaemin îl privi, surprins.

— El spunea întotdeauna că nu, dar eu deveneam din ce în ce mai nesigur de asta. Mă temeam că Jeno s-ar fi săturat de mine după atâta timp. — În acel moment, își coborî privirea, vizibil rușinat. — Într-o noapte ploua foarte tare, iar Jeno tocmai se întorsese de la o ședință foto. Ne-am cerat rău. El a spus că nu vrea să fie legat de cineva care nu are încredere în el, iar eu i-am spus că nu vreau să fiu cu cineva care mă minte în față.