Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 9

Sunetul apei curgând în duș se putea auzi din bucătărie, unde Jaemin se ocupa cu pregătirea micului dejun.

Lângă el, Renjun îl privea, fără să spună nimic, observând cum băiatul era, încă o dată, pierdut printre gândurile sale.

În timpul ăsta, Jaemin se gândea că era și normal să aibă, din când în când, câte un coșmar legat de ceea ce se întâmplase acum mult timp în Japonia, însă, de când Jeno apăruse din nou în viața sa, coșmarurile deveniseră din ce în ce mai dese. Părea că secvențele acelea din trecut, pe care încercase din răsputeri să le elimine din memoria sa, luptau să iasă din nou la suprafață.

Dar de ce?

— Jaemin. — Îl numi Renjun. — Ești bine?

Jaemin dădu din cap, fără să spună nimic altceva.
Trecuse aproape o lună de când Jeno se mutase la el și, în mod clar, se putea observa o îmbunătățire.

Jeno se îngrășase deja câteva kilograme, iar asta îl bucura enorm. Și în ciuda faptului că tânărul nu zâmbea prea mult, conversațiile lor începuseră să se lungească. Totul progresa.

— Bună dimineața. — Îl salută Jeno. — Ai nevoie de ajutor?

— Bună dimineața. — Îi răspunse Jaemin la salut. — Ai putea aranja masa? — Jeno încuviință.

— Iar ai avut coșmaruri. — Jaemin scăpă cuțitul din mână, îl ridică și se întoarse spre Jeno, zâmbindu-i.

— Îmi pare rău. Te-am trezit? — Jeno dădu din cap.

— Totuși, ce te neliniștește în halul ăsta? — Întrebă, într-o manieră ce se voia a fi dezinteresată.

— Nu e nimic despre care se merită să stăm să vorbim. — Jaemin puse mâncarea pe masă.

Deși ar fi vrut să insiste asupra subiectului, Jeno nu voia să-l incomodeze pe Jaemin. Poate că, într-o zi, avea să îi spună chiar el.

— Dar... — Și, spre marea uimire, atât a lui Jaemin, cât și a lui Renjun, Jeno își așeză mâna peste cea a prietenului său. — Ești bine?

Jeno îsi fixase privirea asupra lui, iar în ochii acestuia, Jaemin putea vedea foarte clar un licăr de îngrijorare. Când își simți fața arzând, băiatul își coborî capul, ferindu-se de privirea celuilalt.

Era prima dată când îl vedea pe Jeno cu adevărat îngrijorat, sentiment pe care, probabil, nu-l mai simțise de ceva timp pentru altcineva.

— Da, Jeno, mulțumesc. — Jaemin îi zâmbi, iar Jeno încuviință.

— Bun, acum ai putea să-l faci să-și ia mâna de pe tine? — Întrebă Renjun, deranjat de toată situația.

Însă Jaemin îi zâmbi batjocoritor, își întoarse palma și strânse și el mâna lui Jeno.

Renjun îl privi indignat.

Jaemin nu-și putu stăpâni un chicot. La scurt timp, îi dădu drumul mâinii lui Jeno, pentru a putea mânca.

— Cum merg cursurile? Ten se poartă frumos? — Jeno încuviință.

— Pare foarte bucuros că iau în greutate. — Jaemin încuviință.

— Ai potențial, l-ai auzit. Tot ce trebuie să faci este să nu mai fii un cadavru ambulant. — Jeno pufni.

— Va trebui să-mi cumpăr alte haine. — Jaemin râse.

— Pot să ți le fac eu, nu-ți face griji. — spuse acesta, mândru.

— Bine, te voi crede pe cuvânt. — Jeno făcu o încercare de a zâmbi.