Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 5

Jaemin încă stătea lângă pat, îngenuncheat, și-l privea fix pe Jeno, care dormea liniștit. Era aproape trei dimineața, însă el nu putu să închidă ochii.

— Tu dormeai aici cu el? — Îl întrebă pe Renjun, care stătea deasupra noptierei de lângă pat.

— Da, după cum poți vedea, spațiul este destul de limitat aici, așa că Mark și Haechan împart o cameră, iar noi o împărțeam pe asta.

Jaemin dădu din cap și privi în jur.

— Va trebui să-l scot de aici. — Oftă coreeanul.

— De ce? Asta este casa lui. — Renjun ridică o sprânceană, nedumerit.

— Renjun, acasă este unde se află persoanele iubite sau unde te poți simți bine, liber, unde poți fi tu însuți. Încă din clipa în care ai murit, locul ăsta a încetat să-i fie casă. — Renjun sfârși prin a încuviința, nefiind, totuși, convins pe deplin.

— Dar... De ce trebuie să plece?

Jaemin scoase un oftat.

— Te-ai gândit vreodată la cum se simte Jeno? Dacă amândoi împărțeați locul ăsta, înseamnă că împărțeați și o mulțime de amintiri. Iar Jeno încă se află într-o stare deplorabilă pentru că, de fiecare dată când se întoarce de la serviciul său plictisitor, încăperea este goală. — Renjun începu să înțeleagă. — Amintirile de când tu erai în viață, alături de el, îl lovesc din nou și se întristează din cauza asta.

— Atunci trebuie să se mute?

— Ar fi bine să o facă. — Finaliză Jaemin, întorcându-se să-l privească încă o dată pe Jeno.

Tot nu știa cum, dar trebuia să-l ajute, încet-încet, pas cu pas.

Renjun privi în tăcere în jur, în timp ce el continua să strângă ușor mâna celuilalt. Puțin câte puțin, sfârși prin a-și sprijini capul de marginea saltelei și adormi așa.

Fantoma chinezului își fixă privirea asupra amândurora și nu putu nega faptul că se simțea deranjat de mâinile împreunate ale celor doi. Însă știa că nu avea dreptul de a se simți așa, întrucât Jaemin reușise să-l înțeleagă pe Jeno în doar trei zile, mai bine decât o făcuse el în atâția ani.

Jaemin avea să-l ajute mult pe Jeno, iar asta îl făcea să se simtă fericit. De ce nu era sigur, însă, era dacă se simțea pregătit ca Jeno să iubească pe altcineva.

Se făcu dimineață, iar Jeno își deschise ochii lent. După ce clipi de câteva ori, aruncă o privire peste umăr, unde auzea respirația altcuiva. Îi observă chipul lui Jaemin, care încă dormea, cu capul în pat și corpul pe jos.

Ochii i se pironiră asupra strânsorii celuilalt. Simțea o căldură, căreia îi dusese dorul, asupra mâinii sale. Iar, în mod ciudat, din câte își amintea, în noaptea precedentă nu avusese coșmaruri.

Gândindu-se mai bine, își aminti de evenimentele neplăcute de ieri și cum Jaemin țipă la el, speriat și disperat, cum îl îmbrățișă și-l strânse cu putere, de parcă nu ar fi vrut să riște ca el să încerce din nou ceva. Abia atunci realiză Jeno, cu adevărat, ce idee nebunească i se întipărise în minte. Atunci realiză ce avusese de gând să facă.

Chiar atât de mult decăzuse, încât să vrea să facă așa ceva?

Numai mulțumită lui Jaemin, seara trecută nu se încheiase într-o notă tragică.

Jeno se folosi de mâna sa liberă pentru a îndepărta, de deasupra ochilor lui Jaemin, o șuviță buclucașă, care ar fi putut deranja somnul celuilalt. Renjun, care era lângă el, se încruntă.