Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 7

— Chiria se plătește în ultima zi a fiecărei luni, iar facturile pentru lumină și gaze sunt incluse. — Jeno încuviință. — Cum încă nu ai o slujbă prea bună, primele luni vei plăti doar o treime din costuri. Ți se pare în regulă? — Jeno repetă acțiunea.

— Cum adică?! Am crezut că-l vei ajuta, nu că-l vei folosi ca să-ți faci tu viața mai ușoară! — Strigă un Renjun furios, pe care Jaemin îl ignoră complet.

— Obișnuiesc să cumpăr alimente și alte produse la fiecare două săptămâni, dar, acum că suntem doi, cred că ar trebui să facem cumpărături în fiecare săptămână, pe care le vom plăti împreună, în mod egal. — Jeno încuviință încă o dată.

— Cum poți să-i faci asta?! — Îi strigă din nou chinezul, în mod inutil.

— De ce nu mergi să faci un duș și vom discuta mai multe detalii mai târziu? Cum am o singură cameră la dispoziție, vom dormi amândoi acolo, în două paturi separate. — Îi zâmbi Jaemin.

— Revin imediat. — Acum era rândul celuilalt să încuviințeze.

— Răspunde odată! Ce crezi că faci?! — Aproape că se vedeau rotocoale de fum ieșind pe urechile transparente ale lui Renjun.

Însă Jaemin se așeză, sorbind liniștit din ceașca sa cu cafea, până când putu auzi sunetul apei, curgând în duș.

— Nu mă mai ignora!

Jaemin îl auzise pe Renjun afirmând că fantomele căpătau niște puteri speciale, odată cu timpul, cum ar fi puterea de a muta anumite lucruri din loc.

Iar această ipoteză se dovedi a fi adevărată, odată ce vaza cu flori de deasupra mesei ateriză la picioarele coreeanului, spărgându-se.

Jaemin oftă.

— O să-i spun lui Jeno că trebuie s-o plătească. — Renjun își încleștă maxilarul, nervos.

— Ce dracu tot faci?!

Jaemin își închise ochii, în încercarea de a fi cât mai răbdător posibil cu gălăgiosul băiat.

— Chiar încep să mă satur de a sta să-ți explic tot ce fac.

— Nu îmi pasă nici cât negru sub unghie! Dacă nu îl vei ajuta pe Jeno, voi descoperi o metodă prin care să-l fac să plece de aici!

Jaemin își apăsă cu putere podul nasului, exasperat de crizele tânărului.

— Uite ce e, Casper, cred că deja ți-ai dat seama că-l înțeleg pe Jeno mult mai bine decât ai făcut-o tu vreodată. — Renjun își încleștă pumnii.

— Bineînțeles că nu! Eu sunt... Eram iubitul lui. Nu există absolut nimeni altcineva, care să-l fi înțeles mai mult decât mine. — Jaemin lăsă să-i scape un oftat.

— Păi, dacă îl înțelegeai atât de bine, atunci știi deja că Jeno detestă ca cineva să simtă milă sau compasiune pentru el. — Renjun amuți brusc. — Eram clasa a doua, iar tu te-ai dus în China, pentru a-ți petrece vacanța. Atunci a fost prima dată când tatăl lui Jeno și-a abandonat familia. — Într-adevăr, Renjun nu știa asta. — Și am înțeles că Jeno ura să fie tratat cum am menționat anterior, atunci când privea mașina tatălui lui îndepărtându-se, iar mama lui s-a apropiat pentru a-l îmbrățișa. El a împins-o.

— Eu nu...

— Normal că nu știai. — Îl întrerupse Jaemin. — De ce ar fi trebuit? Pe tine te interesează doar Jeno, cel care zâmbea din orice, nu cel care suferă și plânge.

— Nu e adevărat. — Renjun se încruntă, însă Jaemin îi ignoră afirmația.

— În ziua aceea, în loc să mă chinui să-l consolez, tot ceea ce am făcut a fost să jucăm jocuri video și să mâncăm înghețată. Jeno era ca nou a doua zi. Așadar, motivul pentru care fac toate astea, este simplu. În ultimii trei ani, persoanele din jurul lui nu au făcut nimic mai mult decât să-l trateze cu grijă, de parcă ar fi fost un bibelou crăpat, gata să se spargă, să-l privească cu milă și să-l facă să se simtă mizerabil.