Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 6

— Ce ai de gând să faci? — Întrebă Renjun, de pe bancheta din spate.

— Jeno. E ceva ce am nevoie ca tu să-mi promiți, dacă vrei să te pot ajuta. — Îi vorbi Jaemin celuilalt.

Renjun își dădu ochii peste cap, uitând, pentru o clipă, că Jeno nu putea să-l audă, deci, ar fi fost ciudat ca Jaemin să-i răspundă lui.

— Ce anume? — Întrebă Jeno.

— Trebuie să-mi promiți că vei accepta tot ceea ce-ți voi spune să faci și tot ceea ce voi hotărî să fac cu tine. — Nesigur, băiatul își mușcă buza. — Ascultă, Jeno. Sunt fericit pentru că ai ales să te schimbi, însă va trebui să depui mult efort ca asta să se întâmple.

— Nu cumva pui prea multă presiune asupra lui? — Îi reproșă Renjun, iar Jaemin își dădu ochii peste cap. — Fie, am să tac.

Coreeanul îl privi prin oglinda retrovizoare și îi zâmbi.

— Promit.

Și, spre surprinderea amândurora, Jeno acceptă.

— Grozav! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! — Exclamă Jaemin, vesel.

Conduse calm, fredonând, din când în când, melodiile auzite la radio. Între timp, Jeno și Renjun păstrau o liniște mormântală, în timp ce mașina se îndrepta către apartamentul lui Jeno și care, odată, fusese și al lui Renjun.

— Haide, Jeno. — Parcă mașina și îi deschise rapid ușa.

Jeno coborî din automobil, vizibil confuz, însă continuă să meargă alături de ceilalți doi. Când ajunseră, îl văzură pe Mark urmărind o emisiune la televizor, de care, de altfel, se vedea că nu prea era interesat, iar Haechan îi întâmpină din bucătărie, unde gătea.

— Bine ați venit! — Le ură Haechan, pe un ton înalt și lungind cuvintele, de parcă le-ar fi cântat.

— Bine v-am găsit. Jeno, du-te, te rog, să stai cu Mark. — Deși și mai confuz, tânărul dădu din cap și merse în sufragerie. — Haechan, am nevoie de ajutorul tău.

Astfel, îl lăsă pe Haechan să-l conducă în camera lui Jeno, cu Renjun în urma lor. Închise ușa.

— Ce s-a întâmplat?

— Tu ai fost mereu lângă Jeno, așa că am nevoie să-mi spui ce i-a dăruit Renjun de Crăciun, de ziua lui, cadourile pentru aniversări etc. — Haechan își ridică o sprânceană, neînțelegând ce relevanță aveau toate acele informații. — Jeno a decis să mă lase să-l ajut. — Acum băiatul zâmbea larg.

— Serios? — Jaemin încuviință. — Și ce ai de gând?

— Îl voi lua cu mine. Îi va face bine să schimbe puțin aerul. Însă vreau să lase aici tot ce îl ține legat de el. — Haechan încuviință, înțelegând în sfârșit.

— Bun, îmi place ideea. Să începem de la haine. Pot să-ți împrumut valiza mea. Merg s-o iau acum.

— Mulțumesc.

După ce Haechan părăsi încăperea, Renjun se propti în fața lui, bineînțeles, deranjat.

— Nu crezi că va fi o schimbare mult prea bruscă? — Mârâi întrebarea printre dinți, displăcându-i total ideea lui Jaemin de a-l îndepărta pe Jeno de el.

— Uite ce e, Renjun. Cu tot respectul, însă îl voi ajuta pe Jeno în stilul meu, fie că-ți place sau nu. Mi-am dat seama cum și o voi face. — Renjun strâmbă din buze și nas.

Mușchii, sau ce puteau fi numiți odinioară mușchi, se încordaseră în mod inutil, făcându-l să-și strângă pumnii cu putere. Era furios. Cine naiba se credea Na Jaemin pentru a-i putea vorbi așa? De ce credea că avea dreptul de a face toate astea?