Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 15

Strânsoarea lui Jeno îl mai liniști pe Jaemin. Se simțea în siguranță așa și știa că poate avea încredere în el.

— La puțin timp după ce m-am mutat în Japonia... — Începu el să relateze, în timp ce ținea mâna lui Jeno ca într-o menghină. — Tata ne-a lăsat pe mine și pe mama pentru a pleca cu o altă femeie. — Jeno nu scotea nici un sunet, fiind ochi și urechi la povestea lui Jaemin. — După un an în care mama intrase în depresie, un domn a intrat în viețile noastre. Ea se bucura atât de mult când era cu el, încât n-am fost niciodată capabil să-i spun ce credeam cu adevărat.

— Era un om rău? — Îl întrebă Jeno.

— Nu părea a fi. Dar a avut întotdeauna ceva ce nu mi-a plăcut. Însă mama era mult prea fericită cu el, iar eu nu am vrut să stric asta. Trecuseră câteva luni bune, iar relația părea a deveni serioasă. Mama nu-mi permitea să vorbesc prea mult cu el, pentru că nu-și dorea ca eu să mă simt rău când îmi aminteam de plecarea tatălui meu. Ea întotdeauna se gândea mai întâi la mine. — Jaemin făcu o pauză, abia zâmbind, cu o privire melancolică.

Jeno văzu o urmă de regret în ochii aceia lucioși, împânziți de sentimente confuze. Văzându-i ezitarea, Jeno îi strânse degetele, iar un zâmbet i se instală pe buze. El învățase să se bucure iarăși de viață datorită lui Jaemin. Acum avea de gând să-l ajute.

— Ce s-a întâmplat după? — Îl îndemnă să vorbească în continuare.

— Câteodată vedem în filme chestii care par ireale, despre care afirmi ferm convins că "Mie nu mi se poate întâmpla". — Ochii băiatului începură să se umezească, iar vocea îi tremură. Înghiți în sec, pentru a se elibera de nodul greoi din gât, care părea că-i apăsa corzile vocale, împiedicându-l să mai pronunțe un cuvânt, timp de câteva secunde. — Însă ele ni se întâmplă chiar și nouă.

Jeno trebui să strângă și mai mult mâna lui Jaemin, întrucât era nevoit să se abțină din a-i strânge întregul corp în brațe. Încă nu era momentul. Jaemin trebuia să-și facă de unul singur curaj deocamdată, trebuia să câștige acel război cu sine însuși. Dacă voia să-și scoată acel spin din inimă, trebuia s-o facă singur.

Așa că, folosindu-se de mâna sa liberă, Jeno își trecu degetele peste obrazul prietenului său. Încerca să-i aline suferința pe cât posibil. Știa cât de mult dureau amintirile.

— Poți s-o faci. — Continuă să-l încurajeze, cu un mic zâmbet.

Aceleași cuvinte și aceleași gesturi cu care Jaemin îl sprijinise pe el.

Jaemin încuviință și se agăță și mai mult de mâna lui.

— Într-o după-amiază... — Inspiră profund. — Mama plecase la cumpărături, iar eu am hotărât să rămân acasă, pentru a-mi termina temele. Atunci s-a auzit soneria. — Mâna începu să-i tremure, la fel și umerii, care se ridicau când și când, din pricina micilor spasme. — Era el. — Jaemin trase iar aer în piept. — Deși i-am spus că mama nu era acasă, el a insistat, a spus că vrea s-o aștepte acasă. — Lacrimile începură să-i cadă de pe sub gene. — Am fost atât de prost. Trebuia să-i fi închis ușa în nas fără să stau pe gânduri. Odată ce i-am permis să intre, a început să se tot dea pe lângă mine și să-mi spună că sunt un băiețel tare frumos și că oricine mi-ar fi fost iubit ar fi fost tare norocos. — Cuvintele i se rostogoleau pe buze, însă fu nevoit să se oprească. Glasul începu să-i piară. Înghiți în sec și se pregăti să continue. — A vrut să mă atingă, să mă mângâie. L-am împins și am încercat să mă opun, să fug, însă m-a ajuns din urmă și m-a trântit la pământ. M-a amenințat cu un briceag, mi-a spus că, dacă scot un sunet, mă va face bucăți. Mi-era mult prea frică de ce ar fi urmat dacă nu aș fi opus rezistență, așa că am continuat să mă lupt cu el. A fost inevitabil. -— Își acoperi abdomenul, trecându-și cealaltă mână peste cicatrici. — M-a înjunghiat de două ori.