𝕾𝖊𝖋𝖚𝖑 | 𝕵𝖚𝖓𝖌 𝕳𝖔𝖘𝖊𝖔𝖐 |

⭐⭐ Capitolul II ⭐⭐

Au trecut 6 săptămâni de când am făcut cunoștință cu Min Min... În aceste săptămâni, am ținut legătura, vorbind aproape în fiecare seara.. În cursul săptămânii, conversam prin mesaje, iar în week-end ne întâlneam la râu.. Nu ne-am dezvăluit niciodată chipurile unul altuia, de frica mea sa nu o ia el la goană când ma vede, dar nici de teama lui să nu fie dat de gol de cineva la firma unde lucra..

Astăzi era o zi frumoasa... Era duminică, ceea ce îmi dăduse voie sa merg la râu, cu speranța că îl voi vedea din nou pe Min Min.. Nu știu de ce, însă avea acel sentiment de liniște când stătea în preajma ta..
Din păcate, acel sentiment de liniște dispăruse de lângă mine de o săptămână... De luni am încercat sa vorbesc cu el, însă nu mi-a răspuns la niciun mesaj.. Și cred ca i-am trimis cel puțin 20 de mesaje în fiecare zi.. Însă, nu am primit niciun răspuns la ele...
Bineînțeles, șeful florăriei unde lucrez a început sa dezvolte sentimente pentru mine... Iar atunci când m-am întâlnit prima data cu Min Min, am fost urmărită de cineva, iar șeful a aflat.. Însă, săptămâna aceasta am mers cu frica la muncă, deoarece șeful era în stare de orice...
Ultima angajată nu a mai plecat pe picioarele ei acasă... Iar asta ma cam speriase tare... Nu vroiam sa fie cineva rănit pentru mine.. Însă, nu vroiam nici ca eu sa merg alături de bunica...

Mergeam pe micul trotuar, când deodată observ clădirea de unde, acum câțiva ani, îmi cumpărasem un pian.. Îmi plăcea sa cânt la pian.. Era instrumentul meu preferat.. Bine, pe lângă vioară.. Însă la pian am reușit sa învăț sa cânt... Zâmbeam de fiecare data când treceam pe lângă acea clădire, amintindu-mi de momentul în care am pășit în aceasta clădire, iar proprietarul îmi dăduse voie sa cânt la un pian.. La acea vreme, nu aveam cunoștințele necesare pentru a ști sa cânt la un asemenea instrument... Dar am reușit sa învăț, în timp, tot ce trebuia sa știu...
Adesea, în serile de duminică, ma retrag într-o camera din apartament, frumos amenajată cu flori și fotografii cu el, cu idolul meu preferat.. Nu eram chiar o fană adevărată de-a lui, însă îmi plăcea sa ii privesc personalitatea prin acele poze, cântând și gandindu-ma la el...
Acolo îmi țineam pianul ce nu era nici prea mare,dar nici de jucărie.. În seara asta aveam de gând sa cânt melodiile ce ma linișteau adesea, știind ca mâine voi merge iar în același loc unde acel bărbat va încerca să se dea la mine... De asta îmi era cel mai frica...

Ajunsă la râu, ma așezasem pe margine, uitându-mă în jur, scoțând aparatul de fotografiat din gentuța mică, încercând sa găsesc un peisaj frumos în jur... Însă, parca nici natura nu mai era la fel ca și săptămâna trecută... Odată cu el, parcă nici natura nu știa ce e cu ea...

Priveam în jur, închizându-mi ochii pentru scurt timp, inspirând aerul curat, încercând sa nu plâng... Lipsa lui parcă îmi crease un gol în suflet.. Și se simțea tot mai adânc acel gol.. Părea că toată lumea se învârtea în jurul lui...
Deși aveam acea mască neagră pe față, cine stătea lângă mine putea observa câtă tristețe ascundea acea bucata de material...
Nu m-am putut abține sa nu plâng, asa că îmi lăsasem privirea în jos, lăsând lacrimile sa cadă..

După câteva minute, cineva își făcuse apariția lângă mine... Aveam gluga pusă pe cap, asa ca nu aveam cum sa vad cine se așezase lângă mine... Însă, prezența și vocea acelei persoane ma făcuseră sa îmi revin la realitate...

- Ai probleme cu acel aparat? spuse persoana ce se așezase lângă mine...

Eu îmi ridicasem privirea din pământ, privind acum acei ochi negri ce acum ceva timp mă priveau la fel.. Era el... Min Min....
Ii sărisem imediat în brațe, încercând sa îmi stăpânesc lacrimile...