𝙘𝙤𝙢𝙚 𝙬𝙞𝙩𝙝 𝙢𝙚；𝙩𝙠

𝐂𝐡𝐚𝐩𝐭𝐞𝐫 10

Brunetul îl privea acum pe șatenul ce isi ținea capul în jos, jucandu-se cu degetele sale. Simți cum sângele îi es te pompat mai rapid în vene, iar inima îi bătea nefiresc de repede. Vru sa spuna ceva dar deodată se simțea ametit. Foarte ametit. O durere de cap lovi pe neașteptate, facandu-l pe brunet sa geama, ducandu-si mana la cap.

Jungkook isi ridică alarmat privirea spre cel mai mare. Ochii i se mărită instant cand văzu imaginea cu un Taehyung suferind din fata sa.

"Taehyung, te simți bine?" intreaba șatenul apropiindu-se mai mult băiatul ce părea că nici nu îl aude.

Cel mic reuși rapid sa îl facă pe brunet sa se întindă inapoi pe pat.

Si acum ce ar trebui să fac? Ce fac? Ce fac?

Ce putea face? Nu stia. Se simțea neputincios si asta durea mai tare pentru ca era vorba despre Taehyung. Poate nu ar vrea sa recunoasca pentru ca cel mare sa nu îl îndepărteze, dar ajunsese să se atașeze de la din ce in ce mai mult.

Atunci isi aminti. Tot ce citise în toti acei ani îl putea ajuta în acel moment. De cand era mic a vrut să ii poată ajuta pe altii. Hotărî ca vrea sa devina un medic si sa salveze viețile altor oameni. Să îi facă pe altii sa zâmbească, sa le aline durerile. Cu ajutorul unei doamne drăguțe ce lucra în locul în care el crescuse reuși să facă rost de cateva cărți, începând sa se pregătească de la o varsta fragedă pentru a fi sigur ca isi va împlini visul.

"Taehyung, ma auzi?" intreaba băiatul pozitionandu-se în asa fel incat cel mare sa îl poata vedea. Era cumva aplecat asupra sa, agitandu-si degetele in fata sa încercând să îi capteze atentia.

Taehyung doar se uita la el si scanci aproape inauzibil. Era prea ametit iar capul îl durea prea tare pentru a se putea misca.

"Taehyung, crezi ca poti sa imi vorbesti? E okay daca nu reușești! Nu te forta si incearca sa respiri normal, bine?" intreaba șatenul luandu-i o mana in a sa, masandu-i încheietura pentru ai stimula circulația sângelui. Cu mana ce îi rămase libere si apuca telefonul, contactandu-l cat mai rapid putu pe Yoongi.

Săracul băiat, fusese trezit din somnul sau si forțat să vină până în camera celor doi. Cat îl așteptau pe cel mai mare, Jungkook incerca sa îl liniștească pe brunet. Se vedea că era destul de agitat.

"Taehyung, calmeaza-te! Respiră!"

"J-jung-k-kook...mi-e fri-ca!" șoptește brunetul, respirând sacadat.

"Nu ai de ce! Hei, sunt lângă tine, okay? Respiră!" încearcă cel mic sa îl mai calmeze. "Nu inteleg ce se intampla cu tine. De la ce ti s-a făcut rau?"

În câteva minute Yoongi ajunse în camera celor doi, speriindu-se cand văzu ce se întâmpla.

"Parca asistenta a spus că va fi bine..." vocea băiatului îl facu pe Jungkook sa isi întoarcă privirea spre el. De-abia acum șatenul observa prezența argintiului în încăpere.

"Parca..." spune băiatul oftand. "Taehyung, ai mâncat ceva azi?"

Cel mic primi doar o dezaprobare din partea celuilalt, facandu-l sa se îngrijoreze.

"Te mai simti ametit?" continua el cu intrebarile.

"Puțin." reuși Taehyung sa raspunda simțindu-se într-adevăr puțin mai bine.

"Respiră. Totul va fi bine! Nu te speria!"

Șatenul continua sa ii maseze încheietura, trecându-si in acelasi timp mana prin părul moale al celuilalt. Incerca sa îl ajute sa isi revina si se pare ca reușea sa-l faca sa simtă mai bine.

Yoongi stătea într-un colț privind uimit la cat de calm era micuțul. Șatenul reușea să îl stabilizeze pe Taehyung prin vorbindu-i si facand acțiuni neînsemnate. Era uimitor!

Câteva minute mai târziu brunetul deja se simțea bine, amețeală dispărând. Ii era recunoscător micutului ca îl ajutase să rămână conștient. Incepuse sa se sperie cand isi dădu seama ca amețeală persista si simțea mai rau cu fiecare secundă ce trecea. Era invatat cu ametelile de scurtă durată, dat fiindca le experimenta zilnic, dar de data aceasta începu să se panicheze.

"Taehyung, te rog rămâi întins până ma întorc! Vin repede!" spune șatenul tragandu-l pe Yoongi după el pe hol, asigurandu-se ca închide usa.

"Trebuie să îl ducem la spital!" începu Jungkook în șoaptă pentru ca brunetul din camera sa nu îl audă.

"Si de ce imi spui asta aici?" intreaba argintiul destul de confuz.

"Pentru că nu trebuie sa afle acum! Îl cunosc si sunt sigur ca nu va fi deacord, spunând că se simte bine." incepu cel mic puțin agitat.

"Si de ce imi spui mie?"

"Vreau sa ma ajuți sa îl duc la spital. Te rog!"

[n/a] : sper ca va plăcut acest capitol si imi cer scuze daca acțiunea nu are logica pe alocuri!♡

× ne citim capitolul viitor