𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 4

  (Adelynne)
  Nu-mi vine să cred în ce situație mă aflu. Fug de un lup imens,cu o blană de un gri strălucitor, cu ochii roșii ca sângele, ce vrea să mă sfâșie în mii de bucăți. E clar, dacă scap de turbatul ăsta vie, o să mă omoare ai mei împreună cu Luck acasă . Cine m-a pus să mă aventurez pe front de luptă? Îi simt respirația, e mult prea aproape de mine și nu mai pot continua mult așa, e deștept si șiret, parcă se joacă cu mintea mea , nu am cum să îl atac acum, nu aici , nu sunt în siguranță, poate să-și dea repede seama ce vreau să fac și să-mi blocheze atacul. Aleg să fug printre copaci cu gândul că poate îmi pierde urma sau ajung la haită, dar degeaba. Când cred că m-a pierdut mă ajunge din urmă și mă aruncă într-un copac. Scâncesc de durere. Acum știu cum se simt cei din haită când îi folosesc pe post de minge la antrenament. Doare al naibii de tare. Mă ridică și mă aruncă din nou. Încerc să ripostez, nici măcar nu se mai pune problema să-l atac, ci doar să mă apăr, să scap cu viața. Sar pe el și îl mușc.

  -Mișcare greșită cățeluș. Ce proastă sunt, tocmai i-am dat un avantaj. Mă ia de gât, nu înainte să-mi facă o zgarietura de toată frumusețea pe piept și mă aruncă mai departe. Încerc să mă ridic , dar nu pot , este deasupra mea.

-Haven, te rog , ajuta-mă! Ce se întâmplă cu tine!?

-Este aici! Și este nervos!

-Cine? Singura persoană nervoasă pe care o văd este nemernicul ăsta care încearcă să-mi smulgă blana.

-...

-Haven, te rog, nu mă lăsa acum, te rog ! Nu-mi face asta!

  Îmi țin ochii strâns închiși , pregatindu-mă să fac cunoștință cu moartea.Sunt mai mult decât speriată iar lupoaica mea e în culmea fericirii. E clar, a înnebunit. Când simt că greutatea de pe mine dispare , îmi deschid ochii și am parte de un șoc.

  -Damian!! Nu îmi vine să cred ce văd, fratele meu ,salvandu-mă din ghearele unui nemernic ce încercase să mă ucidă cu sânge rece , rasplatindu-l cu aceiași monedă. Nu se oprește din a-l lovi până nu este inconștient într-o baltă de sânge.

  -Ti-am zis că vine. Ne-a salvat, el chiar ne-a salvat! spune lupoaica mea entuziasmată. Știam eu! Știam eu că o să vină!

  -N..nu se p..poate, nu poate fi el, e fratele meu , nu are cum.

  -O, mai taci si du-te la el!

  Mă apropii încet de bărbatul ce stă cu spatele la mine, privind lupul neînsuflețit. Mă opresc la câțiva pași de el.

  -E...am..

  -Mort? Nu. Ai trecut de granița teritoriului nostru iar legea nu-mi permite să-l omor, dar asta nu m-a oprit să-l rănesc destul încât să nu mai părăsească spitalul pentru ceva timp. Se întoarce spre mine, fără a mă privi în ochi. Îi simt furia, agonia, ura.

  -Ce naiba căutai aici?! Ți-a spus clar Luck să mergi acasă. Ai idee ce puteai păți dacă nu apăream eu?! Știi măcar cine e nemernicul ăsta? E cel mai mare dușman al meu, un Alpha puternic! Felix te putea nimici cu ușurință , realizezi asta?! Părinții ți-au repetat de nenumarate ori ce să faci când ți se poruncește ceva, iar tu ce faci? Ți se pare că joaca ta de-a eroina este mai importantă decât siguranța? Decât loialitatea? Nici nu realizasem că lacrimile începuseră să-mi curgă. Mă uitam în jos, vinovată,ceva ce nu-mi era în obișnuință. Simțeam cum din ochii săi ce începuseră să mă privească amănunțit ies săgeți de foc.Nu mai suportam.

  - Adelynne!!Nu face asta! Nu te uita la el,te rog! Este spre binele tău, binele nostru!

  -De ce?Tu erai aia care murea după venirea lui. Ce mai am de pierdut? Oricum pare că mă urăște. Iar eu nu mă las călcată în picioare de nimeni!

-Adelynne! Eu cu cine vorbesc aici?! În acel moment nu am mai rezistat, am renunțat să o mai ascult pe Haven, mi-am ascultat instinctul  și mi-am ridicat privirea. Simțeam mii de furnicaturi în tot corpul. Ochii îi deveniseră de un mov intens, iar asta însemna un singur lucru.

  -A mea !

  -Al meu! Brațele sale îmi cuprind corpul și mă sărută, un sărut lung și pasional. Nu am simțit niciodată așa ceva, este magic. Nu vreau să se mai termine vreodată.

  După câteva clipe uluitoare ne desprindem din sărut din cauza lipsei aerului. Mă uit la el si observ că se schimbă complet. Zambetul îi pierise fiind înlocuit de o expresie rece. Părea nervos și nu îmi explicam de ce , adică, nu îți întâlnești sufletul pereche zilnic. Fără să-mi spună nimic, face stânga împrejur și dă să plece.

  -Unde mergi?

  -Du-te acasă, o să vin și eu mai târziu. Probabil Hannry și Anna te caută. Era  pentru prima dată când îl auzeam spunandu-le pe nume.

  Fără să mai spună altceva, dispare, lasandu-mă nedumerită. Simt un gol în suflet, o tristețe inexplicabilă, iar lacrimile își fac și ele apariția.

  -Nu înțeleg, de ce a plecat? Cu ce am greșit de se comportă așa? Era fericit, iar brusc își schimbă starea la 180 de grade.

  -Trebuie doar să se obișnuiască, probabil nu se aștepta ca prima voastră întâlnire să fie în astfel de circumstanțe.

  -Sau poate doar nu mă vrea ca suflet pereche.