𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 14

(Damian)
Mergea deja de jumătate de oră privind aievea, fără a interveni în discuție sau măcar a-mi răspunde la veșnicile întrebări despre ce a mai făcut cât timp am fost plecat. În lipsa lupului meu nu îi puteam auzi gândurile, însă știam că era al naibii de neliniștită, ceea ce-mi transpitea și mie un sentiment atroce de posesivitate în a-mi apăra sufletul pereche de oricine și orice se află în apropierea sa, combinat cu teama de a nu-i fi făcut eu ceva fără a-mi da seama.

-Iubito, ce se întâmplă cu tine de la o vreme încoace? o întreb neliniștit, oprindu-mă în loc.

Însă ea își dă seama de popasul meu de abia la câțiva metrii depărtare de mine. Nu spune nimic. Nu schițează niciun gest, ci doar stă gânditoare, privind într-un punct fix. O privesc perplex cum îmi analizează spusele în tăcere, întrebându-mă la rândul meu ce este în neregulă cu relația dintre noi de la o vreme.

-La ce te referi? întreabă, făcându-mă să mă încrunt.

Vorbisem cu ea tot drumul până aici, iar acum mă întreabă la ce ma refer? Până și un câine orb de vânătoare putea să-și dea seama că ceva o macină, însă habar nu aveam ce, iar dacă aș fi întrebat-o direct, după cum o cunosc nu mi-ar fi răspuns nici într-o mie de ani, așa că trebuia să gândesc o strategie bine-pusă la punct, care să o ademenească în așa fel încât să îmi dezvăluie singură ce are.

-Ce ți-am spus mai devreme? o întreb șiret, știind că nu a auzit nimic din conversație.

Nu spune nimic, exact cum mă așteptam, ci doar privește-n gol, contemplând asupra a ceva cunoscut numai de ea. Mă îngrijora această latură tăcută a sa. Era rece, robotică de parcă nu ar putea vedea nimic în jur.

Oftez prelung, apropiindu-mă de ea pentru a o lua în brațe. Îmi era dificil să o văd așa, mai ales că o știam de când era doar o mică copilă sperioasă. Părea cu totul și cu totul o altă persoană, iar doar mirosul ei îmbătător îmi putea confirma că sufletul meu pereche se află cu adevărat în fața mea și nu este doar o creație a imaginației mele bolnave.

-Ești distrasă, nici măcar nu asculți ceea ce îți povestesc, continui, explicandu-i la ce mă refeream.

Stăm îmbrățișați o bună perioadă, fără a scoate niciun sunet, însă, într-un târziu, aceasta se trage brusc din strânsoarea mea. O analizez curios, iar atunci când îi văd sclipirea din ochi și zâmbetul ștrengar îmi dau seama că este pregătită pentru a-mi dezvălui secretul.

Inspiră adânc, lăsându-l aerul să îi părăsească ușor pieptul în timp ce se apropie din ce în ce mai mult de mine. Rămân nemișcat, curios de ce vrea să facă, însă atunci când se ridică pe vârfuri, mușcându-mi laciv lobul urechii înainte de a-și clarifica comportamentul și a mă lăsa pe mine mască, nevenindu-mi să cred ce tocmai îmi spusese.

-Fă-mă a ta și încheie ritualul de împerechere, îmi șoptesc la ureche, plimbându-și vârful degetelor de-a lungul brațului meu.

Nu pot spune sau face nimic. Sunt ca o stană de piatră expusă într-un muzeu și nici măcar fiorii pe care mi transmite prin atingerile sale suave nu-mi schimbă starea. Mi-aș fi închipuit cele mai rele scenarii după comportamentul său de până acum, însă niciodată nu aș fi luat în calcul asta.

Ea ca fiind a mea este ca un vis îndeplinit, însă nu o pot face. Nu-i pot lua puritatea, distrugându-i copilăria. Este mică, chiar prea mică și chiar din acest motiv alesesem să mă îndepărtez de ea până va fi suficient de matură pentru a nu-și asuma niciun risc. Știam clar ce îndatoriri, atât față de alpha cât și față de haită, are o Lună, iar una dintre cele mai importante i-ar schimba definitiv viața. Nu era încă pregătită să-mi aducă pe lume un moștenitor, trecând prin atâtea luni de chin. Iar gândul de a o pierde nu-mi dădea pace.

-Iubito, n-ai idee ce riscuri implică asta, încerc eu să îi explic fără a o ofensa în vre-un fel.

Dar degeaba. Ochii îi sunt acaparați instant de lacrimi ce mai au puțin și stau să cadă. Nu o refuzam, ci doar amânăm momentul de dragul ei și trebuia să înțeleagă asta. Nu o făceam pentru mine, ci pentru ea. Nu-mi doream să se simtă ținută în lanțuri din cauza legăturii pe care urma să o formăm, iar asta mă împingea în a nu-i accepta oferta directă.

-Dar, tu ai, credeam că, încearcă ea să-și găsească cuvintele însă în zadar.

Începe a respira scandant, iar în încercarea de a se liniști își strânge ochii cât poate de tare, făcând mai mult rău, căci în următorul moment lupul său alb își face apariția în fața mea.

O privesc atent, analizându-i fiecare mic detaliu în parte, iar sclipirea absentă din ochi nu-mi vestește nimic bun. Vreau cu ardoare să o iau în brațe, dar cel mai bine este ca acum să mențin o distanță considerabilă față de ea.

Nu stă mult în loc, căci o i-a la goană prin pădure, îndreptându-se spre neant. Un prim instinct îmi spune să fug cât de rapid pot după ea, adunând-o și spunându-i că nu e ceea ce crede, însă n-o fac. Are nevoie de timp să asimileze cele întâmplate, căci până la urmă oricât mi-aș dori să o am, satisfăcându-mi simțurile primare, a trecut printr-o perioadă grea cu scurt timp în urmă. Încă este slăbită și are nevoie să se refacă total, iar după aceea vom hotărî împreună și legat de ritualul de împerechere.

Când sunetul pașilor ei devine insesizabil, luând o distanță remarcabilă în scurt timp, îmi ghidez pașii, începându-mi drumul spre casă, însă un gând nebunesc îmi acaparează mintea.

Dacă era prea târziu, iar ritualul deja începuse?