𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 9

(Adelynne)
Prefer să am orgoliu decât să fiu călcată în picioare. Știu că dacă am să-i cer ajutorul în legătură cu durerea cumplită pe care o simt acum o să mă considere slabă. Nu vreau să-i ofer satisfacție, nici dacă ar fi să mor, tot din cauza lui.

Intru în baie și mă scufund în apa fierbinte cu spumă, din cadă. Asta mereu îmi mai domolea durerile, dar de data asta era diferit. Cu fiecare minut care trecea, cu fiecare mișcare pe care o făceam, fie ea bruscă sau lentă, totul se intensifica. Mă simțeam de parcă cineva mă înjunghia în abdomen fără pic de milă, iar apoi mă împușca cu gloanțe din argint. Doare. Doare al naibii de tare, dar nu mă pot da bătută acum. Au trecut săptămâni de când nu l-am mai văzut. Mai exact șase la număr. Când am reușit să-mi alin durerea sufletească a început cea fizică, iar în tot acest timp, lui nu i-a păsat prin ce treceam. Știa bine despre durerile pe care le înduram. Putea să vină măcar câteva minute ca totul să se domolească, dar nu. El a ales să mă lase să sufăr, iar, când începusem să-l uit, se strecura în mintea mea. Profita că eram slăbită. Îi plăcea să-mi vadă durerea, dar eu mereu găseam puterea de a-mi ascunde suferința și sentimentele de el.

Nu mai are rost să stau în cadă, oricum nu o să aibă niciun efect. Mă îmbrac cu un tricou de-al lui, ce îmi vine ca o rochie. Mă bucur totuși că și-a lăsat din haine aici. Probabil, dacă nu i-aș fi avut nici măcar mirosul, aș fi fost sub doi metrii de pământ demult.
Cobor scările în dorința de a lua o pastilă care să mă ajute să dorm. Dacă nu pot să înlătur durerea, măcar să o păcălesc.

Mama, împreună cu Luck și Roxy, atât sufletul său pereche, cât și cea mai bună prietenă a mea după ce Kayla a trebuit să se mute din haită, discută în living. Până la urmă am trecut parțial peste faptul că nu sunt părinții mei biologici. Ei m-au crescut și iubit de parcă aș fi fost sânge din sângele lor și le sunt recunoscătoare pentru asta. Au făcut multe sacrificii pentru mine și mi-au fost alături în cele mai cumplite momente, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că nu contează cine te concepe, ci cine te crește și iubește. Aș minți dacă aș spune că nu îmi este greu cu gândul că prima mea familie este acoperită de un morman de pământ. Eram mică când au murit în mod misterios. Hannry spune că probabil au fost asasinați, dar nimeni nu are de unde să știe exact cele întâmplate.

În momentul în care întru în cameră, toate privirile se îndreaptă spre mine, iar apoi, mama și Roxy se apropie de îngrijorate.

-Scumpo, ți-e rău? Ești albă și trasă la fața!

-Sunt bine, mamă. Doar câteva dureri. O să treacă ele în cele din urmă.

-Adelynne, cred că ar trebui să vorbești cu el. Îți este din ce în ce mai rău. Nu poți să continui așa.

-Roxy are dreptate, se amestecă Luck, ridicându-se de pe canapea. Au trecut aproape două luni. În ritmul ăsta nu te văd prea bine, puștoaico.

-Sunt bine, v-am mai spus.Am totul sub control, nu am nevoie de el.

-Ești slăbită, ai dureri și arăți de parcă cineva te-a călcat cu mașina, dar tu ești bine. Recunoaște puștoaico, ai nevoie de el. Nu poți să treci prin toate singură. Oricât de mult încercăm să te ajutăm, să-ți fim alături, nimeni nu îi poate ține locul.

-Nu..Fix când am vrut să le spun că nu am nevoie de prezența nemernicului ăluia, o durere infernală mi-a străpuns întreg corpul. Am trecut prin multe în ultimul timp , dar niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta. În general durerile erau scurte, puternice, dar numeroase. De data aceasta, totul era mai intens. Acele pe care le simțeam înainte au fost înlocuite de durerea ce persista pe o durată nedeterminată, iar o amețeală teribilă mă cuprinde, făcându-mă să mă las pe podeaua rece, sub privirile îngrijorate ale celor din jur.

-Adelynne! Totul o să fie bine, scumpa mea. Luck! Sună-l și spune-i să vină cât de repede poate, altfel o pierdem.
Respirația îmi era neregulată, iar corpul îmi era paralizat, în brațele mamei, din cauza durerii. Nu puteam să vorbesc sau să văd ce se întâmplă în jurul meu. Doar, din când în când, auzeam câte un "rezistă, o să ajungă în curând,, "rămâi printre noi,, sau "la naiba, răspunde,,.

Știam ce urma, spre ce mă îndreptam, dar nu îmi era teamă de sfârșit. Acolo ajungem cu toții într-un final și, până la urmă trebuia să-mi revăd părinții. Moartea nu există, este o trecere, o punte. Nu există nicio deosebire între moarte și somn. Iar eu urma să mă afund într-un somn etern. Respirația îmi devine din ce în ce mai înceată, iar durerea dispare, fiind înlocuită de liniște și pace. Singurul lucru care îmi perturbă ultimile clipe pe acest pământ este ușa ce se izbește violent de perete, iar apoi, două brațe mă ridică și mă strâng cu putere și dragoste. Cunosc prea bine acel miros, iar, cu ultimile forțe, înainte să plec spre eternitate, îi spun.

-Dacă ar fi să mor, măcar să-mi dau ultima suflare în brațele persoanei pe care o iubesc cu atâta ardoare.