𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 6

  (Adelynne)
  Știu că se va înfuria enorm pe mine, dar chiar nu vreau să mă duc acum acasă. Am nevoie să stau singură un timp, să-mi fac ordine printre  gânduri. Nu înțeleg de ce a reacționat așa. Era fericit că m-a găsit, puteam să simt asta. Haven era în extaz, la fel și Aiden. De ce nu puteam și noi să fim ca ei? Orice lup simte o nevoie enormă să stea cu sufletul său pereche când îl găsește. Dar el, doar a fugit , lăsându-mă singură acolo. Nu pot înțelege ce-l deranjează atât de tare. Da, poate că suntem frați, dar suntem și suflete pereche. Nu poate schimba asta chiar dacă ar vrea. Nu mi-am ales eu jumătatea, așa că nu are de ce să fie supărat pe mine. Și, până la urmă, la cât de des ne-am văzut, poate să  nici nu mă considere sora lui.

  -Știi că plânsul nu ajută cu nimic. Nu poți să fugi la nesfârșit, trebuie să te întorci acasă. Mai devreme sau mai târziu tot o să dai ochii cu ai tăi și cu Damian. Și nu o să fie deloc fericit când o să vadă că nu l-ai ascultat. Doar se va înrăutăți totul.

  -Știu, Haven. Dar înțelege-mă și pe mine. Nu am cum să merg acasă acum. Ce să le zic părinților? Bună,îmi pare rău că am trecut peste cuvântul vostru și m-am aventurat în pădure, unde aproape m-a omorât dușmanul vostru, dar am reușit să scap datorită sufletului meu pereche care este și fratele meu ce nu mă dorește. Vă rog nu mă alungați din haită. Spun dându-mi ochii peste cap.

  -O să vedem atunci ce le zicem. Acum important este să ajungem cât mai repede, înainte să-și dea Damian seama că te-ai plimbat din nou prin pădure singură.

  -Nu o sa iasă bine, nu ?

  -Depinde ce vrei să auzi.

  După jumătate de oră de alergat , în sfârșit am ajuns din nou acasă. Când am intrat în haită totul era distrus, iar oamenii se uitau la mine cu compasiune. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Nu făcusem cine știe ce, iar majoritatea se obișnuiseră cu mine nerespectând reguli.

  - Adelynne! Unde ai fost fetițo? Mă întorc,iar în spatele meu văd un Luck îngrozit, plin de sânge, ce mă privește cu milă.

  -Luck! Ce ai pățit ? Arăți îngrozitor. Ei ți-au făcut asta?

  -Trebuie să mergi acasă. Acum. Uită de atitudinea ta obișnuită și supune-i-te. Doar așa o să-ți fie bine.

  -La ce te referi? Cui să mă supun? De ce?

  -Nu mai pune atâtea întrebări și fă doar ce ți-am spus, măcar de data asta. Este spre binele tău. Clatin din cap afirmativ și mă îndrept spre casă.

  Cred că a fost cel mai lung drum din toată viața mea. Secundele păreau a fi ore, iar minutele ani. Parcă mă trimiseseră pe drumul spre infern sau poate chiar așa era.

 Când am ajuns în dreptul ușii, am auzit țipete. Era Damian. Și era foarte nervos. Am încercat să mă calmez, amintindu-mi de ce îmi spusese Luck. Bag capul în pământ și apasă ușor pe clanță, intrând fără a spune nimic, îndreptându-mă spre scări. Încercarea mea de a mă ascunde de el, fugind în cameră, aparent, nu a dat roade. Cineva mă apucă de braț și mă izbește violent de perete.

  -Unde naiba ai fost?! Ce nu înțelegi din mergi direct acasă, o să vin și eu mai târziu? Nici măcar un ordin simplu nu ești în stare să îl îndeplinești. Nu spun nimic, doar mă supun, exact așa cum mi s-a zis, dar, pentru el nu este destul. Mă strânge din ce în ce mai tare. Ochii lui deveniseră roșii, ceea ce nu era deloc un semn bun. Nu credeam că o să văd vreodată partea asta a lui.

  -Vorbește! Unde îți este tupeul acum, iubito? Văd că știi și să mi te supui, nu doar să mă sfidezi. Ce, ți-a mâncat pisica limba sau ți-e teamă să nu ai parte de aceeași tratație de care s-a bucurat  tovarășul tău? În momentul acela totul avea logică. El era de vină. De asta insista să mă supun. La asta se referea când a spus că este doar spre binele meu.

  -Tu i-ai făcut asta lui Luck?! Cum ai putut, el nu avea nicio vină. Dacă vroiai să pedepsești pe cineva trebuia pe mine, nu pe cei din haită!

  -Adelynne! Supune-te! strigă tata, dar nu am apucat să mai spun nimic, căci el mi-a luat-o înainte.

  -Poate ai dreptate. Nu trebuia să aștept să te întorci tu când ai chef. Trebuia să vin personal după tine și să te învăț să mi te supui. Am fost prea blând. Este vina mea. Eu te-am lăsat cu Hannry și cu Anna. Trebuia să te las în haita ta amărâtă și să te iau când erai destul de matură ca să-mi fi Lună.

  -Ce vrei să spui? Haita mea amărâtă?

  -Damian, fiule,calmează-te, nu-i spune. Știi că o să regreți la urmă! Damian îmi dă drumul și se îndreaptă spre părinții lui, care se uitau temători la scena din fața lor. Nu îți vezi des copiii la un pas de a se omorî între ei din cauză că sunt suflete pereche.

  -Nu, Anna! Singurul lucru pe care o să-l regret în viața asta este că v-am adus-o vouă pe cap. Trebuia să o fi lăsat în vechea ei haită. Și ce dacă nu are părinți, s-ar fi ocupat cineva de ea. Acesta se întoarce cu fața spre mine și îmi aruncă cuvintele cu scârbă, înainte de a pleca, trântind ușa.

  -Dacă părinții tăi mai erau în viața ar fi fost al naibii de dezamăgiți de tine.

  În acel moment am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Nu se putea să fie adevărat. Nu mi se putea întâmpla mie asta. Era prea mult. Se întâmplase totul prea rapid. Urc scările în fugă și închid ușa camerei mele cu cheia, fără să bag în seamă strigătele părinților mei care ,de fapt, nu sunt părinții mei, ci doar niște oameni care s-au trezit cu mine pe cap, obligați de sufletul meu pereche,care mă urăște, să mă crească cum știu ei mai bine.
  Merg în baie și dau drumul la duș, lăsându-mă pe gresia rece ,dându-mi frâu liber lacrimilor. Acum nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic. Eram complet singură.