𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 12

(Adelynne)
Totul este alb și se învârte în jurul meu. Clipesc de câteva ori pentru a mă putea obișnui cu lumina din încăperea în care mă aflu, iar, în momentul în care reușesc să disting lucrurile, recunosc instant încăperea. Camera lui. Deși nu am mai fost aici niciodată, nu era prea dificil să mă iau după mirosul pe care l-aș fi recunoscut dintr-o mie.

Mă ridic în șezut, iar o durere atroce de cap pune stăpânire pe mine, făcându-mă să gem înfundat și șă-mi sprijin capul în palme. Dacă știam că așa te simți când revii dintre morți, rămâneam cel mai probabil acolo.

-Tu vorbești serios? În loc să te bucuri că acum nu ești sub doi metrii de pământ, tu te plângi de o mică migrenă?!

-Și Haven cea cicălitoare a revenit, mare bucurie. Spun eu în timp ce îmi dau ochii peste cap.

-Da, da, și mie mi-a fost dor de tine. Acum, fă-te repede bine și rezolvă-ne problema cu sufletul pereche.

-Haven...

-Știi ceva, lasă. Oricum vine el la tine.

-Ce vrei să...

Nu apuc să termin propoziția, căci ușa se deschide, pe ea intrând îngrijorat Damian, cu o tavă plină de mâncare în mână.

-Doamne, iubito, mi-am făcut atâtea griji pentru tine. Credeam că nu ai să te mai trezești, spune acesta în timp ce lasă tava pe noptieră și mă ia în brațe, dar eu mă retrag rapid.

Mă uit la el și îi pot vedea confuzia în ochi, dar, până la urmă ce se aștepta să fac? Să-i sar în brațe după ce aproape am murit tot din vina lui?

-Ce s-a întâmplat, iubito?

-Nu fi prea dură cu el, Ade...

-Nu te preface că nu știi. La naiba, Damian, am suferit atâtea luni din cauza ta. Tu măcar ai vreo idee prin ce chinuri trece o lupoaică care este ținută departe de perechia ei? Nu! Dar știi de ce? Pentru că nici măcar nu ți-a păsat. Era să mor din cauza ta, nemernicule.

-Dacă mai continui, ai să regreți mai târziu.

-Și știi pentru ce? Pentru că te-am iubit, la naiba, te-am iubit cu toată inima mea și te-am așteptat până în ultima clipă.

-Cred că este destul.

-Iar tu ce făceai în tot timpul ăsta?! Erai cu câte o cățea prin nu știu ce hotel. Și nu încerca să negi, la naiba, te-am auzit. Am simțit tot ce ai simțit și tu. Te bucura distrugerea mea. Te hrăneai din urletele mele de durere.

-Adelynne! Potolește-te o dată. Deja exagerezi.

-Ai idee cât a durut? Ai idee ce am simțit în momentul ăla? Nu, habar n-ai prin ce iad am trecut!

Deja nu mă mai puteam abține. Dădusem frâu liber lacrimilor. Oricât de mult îmi doream să îi arăt că sunt puternică, durerea încă era prea mare. Iar tot ce făcea el era să stea în fața mea, privind în gol, fără să spună nimic sau să schițeze cel mai mic sentiment.

-La naiba, spune ceva! îi strig eu în față.

În acel moment privirea sa o întâlnește pe a mea, dar, în continuare nu spune nimic, enervându-mă mai tare.

-Ai idee cât m-a durut? Ai idee prin ce am trecut? Dacă nu mă mai trezeam niciodată? Habar nu ai cum e pe cealaltă parte.

-Crezi că ești singura care a suferit, iubito? Ai impresia că pe mine nu m-a durut? Că eu nu am plâns nopți în șir  după tine? Habar n-ai cât de greu îmi era să stau și să nu pot face nimic. Să asist la autodistrugerea ta. Mereu spuneai că nu ai nevoie de mine. Știi cât de mult a durut asta? Știi cât de tare mi-am dorit să pot să-ți iau eu toate durerile și să te las liberă, doar pentru o viață frumoasă? Ai dreptate, am căutat un refugiu în toate rahaturile, dar doar ca să te pot uita și tu să-ți continui viața. Habar n-ai cum m-am simțit când am primit telefonul ăla nenotocit. Toată lumea mi s-a prăbușit, iar doar gândul că odată va trebui să trăiesc fără tine m-a făcut să vrau să-mi sfârșesc viața. La naiba, Adelynne, nici nu mai știu cum am ajuns la tine, dar încă țin minte fiecare detaliu de când te-am găsit în brațele Annei, pe podea. În acel moment mi-am dat seama ce am făcut. Aproape am lăsat un înger să moară, iar asta nu mi-aș fi iertat-o niciodată. Te-am adus la mine și am stat zi și noapte în camera asta cu tine. Nu mi-a păsat de nimic și de nimeni. Tot ce știam era că în cele din urmă te vei trezi, iar eu va trebui să-ți fiu până atunci mereu alături. Când te-ai trezit azi-noapte m-am simțit cel mai fericit din întreg universul. Mi-am promis că nu am să te mai las singură niciodată. Nu trebuia să treci prin toate astea și îți jur că o să-ți fiu alături toată viața. Poate că mi-am pierdut o parte din mine, dar nu am de gând să te pierd și pe tine, iubito.

Sângele mi-a înghețat în vene, amintindu-mi de perioada în care Haven suferea și îi rostea numele sufletul ei pereche, spunând în continu că l-a pierdut, dar eu nu înțelegeam de ce.

-C..ce vrei să spui? Cum adică ai pierdut o parte din tine? îl întreb eu îngrijorată.

Acesta își lasă privirea în jos, confirmându-mi exact ceea ce mă temeam.

-Știi deja. Nu cred că Haven nu ți-a spus de dispariția lui Aiden.

În acel moment am trecut peste toate orgoliile și m-am aruncat în brațele sale. Știam că are nevoie de asta. Știam prea bine ce înseamnă să-ți pierzi lupul chiar și pentru o scurtă perioadă, iar asta nu-mi putea cauza altceva decât tristețe. Nu aveam cum să fiu acum rece cu el. Nu după prin câte a trecut și a îndurat. Am fost atât de egoistă. M-am gândit doar la mine și niciodată și la el. Nu eram doar eu sau el în povestea asta. Eram noi și de asta nici unul nu trebuia să lupte singur. Poate că a greșit, dar nici eu nu am fost o sfântă. Amândoi am contribuit la autodistrugerea noastră, iar acum amândoi trebuia să ne ajutăm să ne regăsim.

-Îmi pare atât de rău.

Acesta își afundă capul în scobitura gâtului meu, inspirandu-mi mirosul de parcă ar fi ultima dată.

-Și mie. Nu trebuia niciodată să plec și să te las să treci singură prin toate astea. Sunt așa un mare dobitoc.

-Important este că amândoi sunt acum aici și nu o să mai plecăm niciodată.

-Promite-mi că nu o să mă părăsești niciodată.

Puteam simți disperarea în vocea sa. Îi auzeam bătăile inimii accelerate și îi simțeam fiecare sentiment. Îi era atât de teamă.

-Dacă nu o să-mi dai motive, îți promit că o să fiu lângă tine o eternitate.

Îmi prinse bărbia, trăgându-mi fața mai aproape de a sa, acum putandu-i simți respirația pe chip. Își lipi fruntea de a mea, privindu-ne unul altuia sentimentele și analizandi-ne gândurile preț de câteva clipe, înainte de a-și zdrobi buzele peste ale mele.

-Te iubesc, îngere.

-Și eu te iubesc, cu tot cu bune și cu rele, salvatorule.