𝐿𝑢𝑛𝑎 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑒𝑚ă

Capitolul 8

  (Autor)
  Trecuseră două săptămâni în care viața lor luase o întorsătură neașteptată. Cine s-ar fi așteptat că datorită unor cuvinte aruncate la mânie, viețile lor vor fi întoarse cu susul în jos. Își negau sentimentele pe care le aveau unul față de celălalt. Refuzau să accepte cele întâmplate și se pierdeau printre diferitele vicii care îi  distrugeau fără să-și dea seama. Cea mai mare bucurie a vieții este să fii convins că ești iubit ,dar, în momentul de față, niciunul dintre ei nu mai știa cum se manifestă acest cuvânt magic, ce acum părea total necunoscut și ridicol. Încetaseră să caute răspunsuri pentru că, în cele din urmă descopereau tot mai multe întrebări.Logica obișnuită spune: dacă sunteți nefericiți, atunci nu aveți fericire. Și din moment ce nu o aveți, mergeți și o căutați. Logica paradoxală spune: dacă te duci în căutarea fericirii, o vei pierde! Astfel s-a întâmplat și în cazul celor doi. Au avut șansa să se descopere unul pe celălalt, dar orgoliul și mândria au fost mai presus de tot.

 Adelynne, copila care odată era fericirea în persoană cu ochii asemenea oceanului, acum își petrecea majoritatea timpului în mica sa baie. Avea impresia că picăturile de apă fierbinte ce se zdrobesc de trupul său înghețat o să-i aline durerea, dar se înșelase. Nimeni și nimic nu o mai putea readuce pe ea de odinioară. Se gândea mereu la el. La ce face. Dacă este bine sau cu cine este.

 Nu mai văzuse lumina soarelui de două săptămâni. Cele două săptămâni infernale, în care își părăsea camera rar, doar pentru a-și lua câte un pahar cu apă,iar, uneori,la insistențele părinților, câte un măr.Ea nu fusese așa. Nu își dorea să fie așa, dar nu putea face nimic. Haven era în agonie de când Aiden dispăruse, iar singura metodă de a se descărca era distrugerea Adelynnei pe interior. De multe ori ia provocat,fără vreo intenție, atacuri de panică în momentul în care simțea că Damian era pe punctul de a renunța la ea. Mereu începea la fel. De fiecare dată mai adauga câte un cuvânt, dar niciodată nu putea ajunge la final. Poate simțea ceva pentru ea. Poate îi era milă sau doar își dorea să o vadă cum suferă, căci cu fiecare zi în plus fără sufletul său pereche, durerile fizice pe care le simte o Lună se intensifică. Cert este că până la urmă o să vină ziua în care cuvintele se vor termina, iar toate silabele vor fi duse până la capăt, iar asta o înfioară pe mica fată cu chip angelic.

  Pe când Adelynne trecea prin dureri inumane, Damian își petrecea timpul prin baruri și cluburi de noapte. Simțea, dar nici dacă ar fi avut pistolul la tâmplă nu și-ar fi recunoscut sentimentele pentru ea. Încerca să-și convingă propria persoană cu tot felul de aventuri că între cei doi era doar atracție fizică. Intenționa să o uite, să lase totul în urmă. De când nu mai putea comunica cu Aiden simțea că nu mai are rost să încerce să refacă lucrurile. Unele poate chiar nu mai puteau fi refăcute niciodată chiar și dacă încerca.

 De multe ori, când se îmbata, își dorea să o respingă. Nu ar mai fi vrut să aibă nimic de împărțit cu ea, dar până la urmă își găsea un strop de luciditate și se oprea.

 În unele seri, când ea avea barierele căzute, stătea și o asculta cum se lupta cu durerea pe care i-o provocase. Se simțea vinovat și doar așa putea fi alături de ea, chiar și pentru scurt timp ,căci jumătatea sa mereu avea puterea să rupă legatura și să-și ridice din nou zidurile de apărare.
  Damian își dorea să o uite definitiv, dar inima sa se opunea mereu. Adelynne avea nevoie de el. Iar el avea al naibii de tare nevoie de ea.