Strânge-mă în brațe, vântule,
Du-mă departe, să-mi limpezesc gândurile!
Sau lasă-mă aici să pier în fața sorții,
Dar n-am de gând să plec încoronată precum hoții!
Lipsesc bucăți din mine, cioburi mărunte,
Probabil sunt cuvinte nerostite
Sau poate sunt regretele amare,
Ce au venit din nori sau soare.
Mă doare lumea, mă doare inima
Și parcă, suflete, ești controlat de cineva,
Că pe mine nu mă asculți când zic că nu mai pot
Și nu poți să te înduri și să renunți la tot?
Hai, vântule, adu-mi o vorbă bună,
De sus, din cer, de la ruga-mi cunună,
Din steaua nopții reci-albastre,
Adu-mi zâmbetele și amintirile noastre.
Că de mai bine de un an,
Țin un zâmbet ca paravan.
Deși sunt goală și stinsă-n mine,
Am învățat, tată, de la tine!
Să lupt când viața mă doboară,
Să nu cad în a morții gheară!
CITEȘTI
De la magia iubirii la realitatea dură
RomanceDin fiecare faptă și cuvânt putem învăța o lecție... fapta ne demonstrează ceea ce cuvintele n-ar putea... și cuvântul spus la nervi ne poate arăta gâdirea adevărată a unui om, căci la nervi își va arăta adevărată părere.
