A doua şansă

Capitolul 1

      Într-o zi frumoasă de toamnă în care zâmbea pe albastrul cer senin. Toţi mergeau fericiţi către liceu... pe cine încerc să păcălesc? Nimeni nu era bucuros că este obligat să stea şase ore în închisoarea aceea numită liceu, cu atât mai puţin Emilia.

    Era sătulă de umilința și batjocura primită din partea colegii și ca să fie tacâmul complet, acasă era tratată și mai rău. Deci, nu se putea baza pe părinți. Nu-și mai suporta viața.

    Ziua de azi era la fel ca celelalte sau poate mai rea. Cine putea şti? Fata se aștepta la orice, devenise obișnuită cu toate.

    Ca de obicei, s-a aşezat în prima bancă de la mijloc, locul ei din totdeauna, deşi ea ar fi vrut să stea undeva mai în spate ca nimeni să nu o observe, în anumite momente voia să fie invizibilă, dar nu se impunea în fața lor. Pauzele erau cele mai rele pentru ea, deoarece erau dedicate tachinărilor, râsetelor pe seama ei și câte și mai câte. Încerca mereu să îi ignore, uneori era mai greu decât alteori.

    Răzvan, şeful clasei, un băiat frumos, șarmant, inteligent şi, chiar dacă nu recunoaşte, este, în adâncul lui un suflet cald plin de compasiune și blândețe, care au îndemnat-o pe Emilia să-l simpatizeze şi, încet-încet, să se îndrăgostească de el.

    În schimb, el nu simțea același lucru, nici în ruptul capului nu s-ar fi indrăgostit de cineva asemeni ei, dar iubea la nebunie să își bată joc de ea și să arate tuturor acel fațadă dură și nemiloasă a lui, pe baza căreia își creease imaginea de-a lungul anilor. Și astăzi, ca în oricare dintre celelalte zile avea să se comporte la fel cu ea, chiar dacă săraca fată nu îi zicea niciodată nimic și nu îi dădea niciun motiv să se comporte așa cu ea.

    -Ciudato, am auzit că mă placi. Ai face bine să nu se mai întâmple asta sau... S-a apropiat amenințător de ea, cu o privire plină de sentimente de ură.

    -Sau ce? a prins ea curaj pentru prima oară, dar nu a fost o mişcare deloc bună.

    -Sau asta!

    În clipa următoare, palma lui a făcut contact cu obrazul ei moale, înroşindu-l ca pe un ou de Paște. Toţi din jurul lor au început să râdă, dar Emilia plângea cu lacrimi sărate și înțepătoare. Toți râdeau și o strigau: " Plângăcioasa! Plângăcioasa!" și îi adresau tot felul de cuvinte dure pe care nu le pot reda aici. Consider că îi este destul că le-a trăit, nu doresc să o fac să își amintească iar și iar.

    Din fericire pentru ea, întregul eveniment a fost întrerupt de profesorul care venise să își susțină ora, dar atenția Emiliei nu se îndrepta nici în ruptul capului asupra cuvintelor pe care ar fi trebuit să și le noteze. Mintea ei era în altă parte și încerca din răsputeri să se liniștească pentru a-și nu crea singură vreo scenă și mai umilitoare decât cea din pauza anterioară.

    Clopoțelul final a sunat. Orele se terminaseră și urmându-și traseul zilnic, elevii au ieșit pe porțile liceului, majoritatea pășind pe trecerea de pietoni. De nicăieri, un claxon puternic a început să se audă și o pereche de faruri îi orbea pe toți. Sursa acestora se apropia cu viteză de ei, cel mai apropiat impactului fiind Răzvan. În ultimul moment dinaintea impactului, Emilia nu s-a gândit de două ori înainte de a-și da viața pentru el. Trupul ei firav ajuns pe asfalt, s-a rostogolit de câteva ori devenind din ce în ce mai plin de răni și o mulțime de cioburi plouând peste el.

    Toți colegii ei au rămas înmărmuriți. Cel mai șocat a fost Răzvan care se pregătea să îi dea o altă replică acidă din cauza faptului că a îndrăznit să îl împingă. Nimeni nu înțelegea gestul ei. Majoritatea considerând-o nebună de acum. El nu. El avea un gol în stomac și o rană în piept care se adânceau din ce în ce mai tare cu fiecare clipă în care o privea.

    Sufletul ei i-a părăsit obligat corpul. Ceva nu-l mai lăsa să stea acolo. Acum era doar un spirit stingher care a rămas pe pământ fără un motiv cunoscut... momentan.