— Cred că noile clădiri ar trebui alipite Colegiului.
— Am înțeles că au fost deja făcute niște renovări în ultimii ani. Dar o nouă consolidare finanțată nu o să strice.
— Pentru început. După încoronare mi-ar plăcea să fac o donație mai mare în numele meu! Elizabeth își ridică privirea.
— Știi că deja ți-am dat un acord pentru asta.
— Atunci, putem să vedem ce-i cu acele clădiri.
— Într-una din zilele astea, Bess.
— Dar nu una prea îndepărtată! rosti pe jumătate în glumă, dar cu suficientă determinare.
Richard zâmbi. Zău dacă nu era încăpățânată ca un catâr!
Erau în încăperile lui iarăși, trecând prin detaliile despre planurile lui Bess pentru patronajul asupra Colegiilor de la Sfânta Margaret și Sfântul Bernard. Ea scotocea prin documentele care le trebuiau, făcând modificări și note chiar pe ele, certându-se apoi cu el asupra unor puncte mărunte în felul ei atât de caracteristic.
— Se face târziu, Bess. Putem continua mâine.
— Nu vreau să pierd timpul. Nici șirul ideilor, Înălțimea Ta. Pe lângă asta, nu sunt deloc obosită.
— Nu? Dar stai printre toate numerele și calculele astea de ore întregi.
— Ei bine, munca mea ar fi fost mult mai rapidă, my lord, dacă cineva s-ar fi deranjat să-mi dea hârtiile alea puțin mai devreme.
— Mai devreme spui?
— Ori să le lase pur și simplu abandonate pe masă. Cu fața-n jos! adăugă cu o mină calmă și ochi glumeți.
Obrăznicătură mică!
— Cum dorești atunci. Continuăm. Dar ar trebui măcar să te înviorezi puțin. Uite, bea niște vin!
Richard turnă lichidul sângeriu și îi oferi o cupă din sticlă înstelată, de culoare rubinie. Mâinile li se atinseră scurt, pielea ei moale și rece împotriva celei aspre și tari care îi aparținea lui. Îl privi peste marginea paharului și îi mulțumi repede.
Continuară deci, vorbind despre chestiunile importante și stabilind punctele-cheie. Periodic încetineau ritmul. Atunci Bess cădea pe gânduri cu privire la unele pagini, în timp ce el îi observa sprâncenele încruntate, buzele ei care se mișcau fără să scoată un zgomot, atât de calm și serios.
În ciuda a tot, în fata asta persistentă și atât de adunată, Richard simțea o fierbințeală înăbușită, o ardoare ascunsă. Iar degetele lui zvâcniră, ca și cum din niște fire noi și multicolore începea să prindă contur o nouă tapiserie, pe care numai el o înțelegea.
Își discutară treburile până la orele timpurii ale dimineții. Așa că servitorul care adormise în spatele ușilor închise și care intră în încăpere la porunca regelui nu știa dacă era încă ieri sau deja azi, atât de amețit era de prezența continuă a lui Bess pe parcursul acelei nopți.
La despărțire Richard îi ură bună dimineața cu o ironie aproape casantă, spunându-i că e în sfârșit vremea ca ea să se odihnească – cu un accent apăsat pe în sfârșit. Dacă și el urma să se odihnească sau nu, Bess nu putea spune.
Oamenii spuneau că abia dormea – fie pentru că nu era ființă umană, după cum susțimeau unii, fie din cauza unor coșmaruri teribile în care toate victimele sale apăreau să-l bântuie. Ori poate pur și simplu nu avea nevoie de atâta somn precum aveau ceilalți.
Dar când Bess se întoarse în camerele sale, nici ea nu simțea că ar putea dormi. Era agitată, zvăpăiată. Extenuată – da, probabil că ăsta era sentimentul. Atât de extenuată încât și somnul i se părea mult prea greu și obositor. Trebuia să scape de senzația asta, altfel nu avea să reușească să pună geană pe geană.
Cu greu îi venea să creadă că ar fi fost acceptabil pentru ea să fie văzută moțăind sau ațipind în timpul zilei, ori chiar să leșine în public. În fața acestor scene imaginare, Bess îngăimă un râset scurt. Fără să-și mai strige sau să-și mai trezească doamnele care să o pregătească, Bess se înfășură într-o pelerină și coborî în mica grădină interioară a palatului. Aerul tăios care-i umplea plămânii ar fi trebuit să funcționeze.
Totul în jurul ei era încă într-o aură de ceață violet. Copacii erau goi-goluți, poate unul sau doi ceva mai încăpățânați care își mai păstrau câteva frunze îmbătrânite pe crengi. Dar nu mai aveau nicio șansă, chiar și așa. Era deja decembrie, iar gerul era inevitabil.
Bess se opri chiar sub acel copac ceva mai încăpățânat. Mai puțin de o lună până la ziua nunții ei... Părea atât de curând, și totuși atât de îndepărtat.
Frigul începuse să-i muște pielea. Ultimele frunze rămase foșneau și păreau că vor cu tot dinadinsul să-i șoptească ceva de deasupra. Păreau atât de simple față de cele din țesăturile fine care alcătuiau tapiseriile din camerele regelui, și-atât de naturale totuși. Primul costum al Evei dinaintea frunzelor...
Ei, ăsta fu un gând care îi urcă două vârtejuri sângerii în obrajii ciupiți de îngheț. La ce se putea gândi în asemenea momente! Ce gânduri necuviincioase și nerușinate! Probabil că frigul o luase de cap mai tare decât s-ar fi așteptat.
Mai bine s-ar fi întors. Se gândea cât de pustiu putea părea palatul în ceasurile zorilor, deși înăuntru era înțesat cu suflete. Servitori, paji, gărzi, doamne, nobili, mama și surorile ei... Încă dormeau cu toții, iar ea hoinărea pe afară de una singură.
Așa că Bess își frecă mâinile de ger și se întoarse în dormitorul în care focul trosnea încetișor. După scurta plimbare de dimineață, adormi într-o clipită.
