Clopotele tremurau, cu sunetul umplând aerul, bubuind în ușile oamenilor și învârtindu-li-se în urechi. Mulți ar fi vrut să-și închidă obloanele sau chiar să-și reteze urechile ca să nu mai audă nimic, dar era în zadar. Ritmul trecea mai departe și acoperea totul.
Întreg ținutul era cufundat în agitație. Oamenii mormăiau și aproape că scuipau de oroare. Se auzeau spunând sacrilegiu și blasfemie și Salvează-ne, Doamne, căci nu a mai rămas niciun bărbat drept și cinstit!
Dar apoi, mirele nu fusese niciodată un bărbat prea drept sau cinstit. La fel cum nu era nici evlavios sau bisericos (asta dacă nu cumva Dumnezeul lui stătea pe un tron din oase, cu ochii goliți de orice lumină). Unii se îndoiau chiar că ar fi fost uman, numindu-l demon sau bestie sângeroasă pe la spatele lui cocoșat. Dacă el îi auzise, nu părea să-i pese chiar deloc acum.
Privind retrospectiv, Richard al III-lea, rege al Angliei, nu era prea furios pe ei acum. Înțelegea ce îi ghida pe toți acești oameni. Ambiția era ceva cu care el însuși se identifica atât de bine! Asta și trădarea pentru propriul câștig. "Loialitatea mă leagă" i se potrivea perfect, deși toți acei zăpăciți și aiuriți îi interpretaseră motto-ul după propriile idei neghioabe, acuzându-l apoi de fățărnicie.
Uneori Richard nu știa dacă să izbucnească în râs sau să scuture frustrat din cap în fața unei asemenea naivități prostești. Adevărul era cât se putea de simplu: își fusese mereu loial sieși și propriilor interese, naturii sale și felului său de-a fi. De fapt, simțea chiar un strop de mândrie în fața unei asemenea consistențe a personalității sale. Orice altceva putea fi înlocuit. Puțini erau cei care reușeau să aprecieze felul acesta de a aborda viața în modul în care o făcea el.
Totuși, nu era momentul potrivit pentru asemenea gânduri. La urma urmei, nimeni nu trebuia să cobească în ziua propriei nunți.
În dormitorul ei, mireasa stătea nemișcată în fața oglinzii, în timp ce doamnele de onoare făceau ultimele retușuri. Nu era nicio grabă, nicio glumă veselă și niciun chicotit nu răsuna în încăpere. Numai încetul foșnet al materialului rochiei de mireasă și suspinele înfundate ale însoțitoarelor ei. Încercau toate să-și țină amărăciunea ascunsă de dragul iubitei lor stăpâne.
Frumoasă și palidă, cu o diademă pe frunte și un voal lung care îi înconjura chipul ca un giulgiu, într-o rochie și bijuterii fastuoase, Elizabeth de York își privea propria reflexie fără să o vadă cu adevărat.
Mama ei era acolo cu ea, agitată și cuprinsă de frică în același timp. Elizabeth Woodville își amintea încă mult prea bine cum îi spusese fiicei sale despre propunerea incredibilă a unchiului ei păcătos, cum Elizabeth părăsise încăperea privind-o drept în ochi, într-o liniște profundă. Când veștile sosiseră despre victoria lui Richard la Bosworth, Elizabeth Woodville dăduse drumul unui țipăt de disperare și își îndemnase fiica să se declare regină domnitoare pentru a câștiga suport împotriva tiranului. Englezii îl iubiseră pe Edward al IV-lea, îi iubeau copiii; în special pe fiica lui cea mare, dulcea Bess. Cu siguranță că ar fi fost cu toții de partea ei!
Dar hotărârea lui Bess fusese deja luată. Nu avea nicio dorință să verse sânge și să distrugă țara deja năpăstuită de atâta război. Nimeni nu va muri în numele meu, maman! fusese răspunsul ei ferm.
Regina-văduvă încă nu-și putea scoate din minte întâlnirea ei cu regele uzurpator după succesul lui din bătălie. Potopul interminabil de blesteme, cuvintele arzătoare – pentru că se întorsese în viață, pentru uciderea fiilor ei nevinovați, pentru cum scăpase de Clarence, Hastings, Rivers, Vaughan, Grey și Anne, propria lui soție, pentru sufletul lui negru ca tăciunele și inima monstruoasă. Îi aruncase totul în față, căci cuvintele erau tot ceea ce-i mai rămăsese. El o ascultase răbdător, fără să clintească o singură mișcare, înainte să-i reamintească incredibil de calm de ceea ce îl interesa de fapt.
