Tom nu fugise nicăieri. Stătea la masa abandonată, unde toți jucaseră acele jocuri vesele cu doar câteva ceasuri în urmă, cu cărțile încă aruncate printre degetele lui așa cum le lăsaseră cu toții din mâini. Fratele ei arăta de parcă îmbătrânise cu zeci de ani în doar câteva ore. Tresări violent în clipa în care o văzu intrând.
— Cum se simte? Bess întrebă încet.
Thomas știa mult prea bine la ce se referea.
— Am trimis după doctor chiar după ce tu ai plecat. A încercat să-l ajute așa cum a putut, dar până în zori era deja mort... vocea lui tremura.
În zori sosesc, prin vise, atunci să m-aștepți...
Versul acesta dintr-un cântec care îi trimitea fiori pe șira spinării îi răsună în urechi. Îl auzea mereu când doicile ei încercau să se sperie și să se amuze una pe cealaltă. Moartea venea adesea la orele zorilor sau doar cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui pentru a-i lua pe bolnavi și răniți pe aripile ei tăcute.
Bietul om! își zise Bess. Victima ambiției umane. Și oare meritase prețul?
— Dacă are o familie, asigură-te că vor fi bine îngrijiți și că au tot ce le trebuie.
— Așa o să fac, Bess. Eu...
— Trimite după mama, Tom. Vreau să discut cu amândoi.
Când mama ei sosi, Bess trecu direct la subiect, fără să asculte nimic din ceea ce Elizabeth Woodville ar fi vrut să-i spună.
Versiunea poveștii ei fu un exemplu fin de concizie, înțelegere și... o pură denaturare a adevărului, aproape în întregime.
Regele aflase despre complotul lor și fusese scos din minți de furie. Ea fusese chemată și trasă la răspundere, suspectată și acuzată. Reușise să pledeze pentru nevinovăția lor și să le obțină iertarea. Regele abia fusese de acord cu asta, dar se învoise să-i cruțe pentru a evita un scandal atât de monstruos chiar în ajunul nunții lui, ceea ce nu ar fi fost decât spre dezavantajul lui politic.
Îi lăsa, de asemenea, să rămână la curte, dar cu toții aveau să pășească de-acum ca pe cea mai subțire gheață în preajma lui. Cea mai măruntă greșeală, și avea să fie sfârșitul pentru ei. (Aici Bess nu exageră cu nimic, de fapt)
Proprietățile lui Tom și ale reginei-văduve aveau să le fie înapoiate doar pe jumătate drept pedeapsă, iar fratele ei nu avea să mai primească nici măcar un singur bănuț de la ea de acum încolo.
— Aproape că ne-ați osândit pe toți la pierzanie! Având în vedere felul în care am scăpat ca prin urechile acului, mă aștept ca niciunul din voi să nu mai încerce așa ceva vreodată! isprăvi Bess.
Amândoi erau aproape zdrobiți de dezvăluirile ei, dar Bess nu încercă nici măcar o clipă să le atenueze sentimentele de teamă. Voia ca ei să se teamă! Să înțeleagă ceea ce făcuseră, să simtă frica, pentru ca niciodată să nu mai facă un asemenea lucru – să comploteze pe la spatele ei.
Tom începu iarăși să murmure scuze și promisiuni, în timp ce mama ei era pe punctul să izbucnească în lacrimi.
— Minte! El minte întotdeauna! Călăul ăsta doar așteptă momentul potrivit, apoi o să termine cu noi!
— Nu cred asta, maman. Nu are de ce să o facă.
— Oh, fetița mea! Ești atât de naivă, dacă ajungi să te încrezi în cuvintele lui prefăcute... mama ei suspină.
— Poate sunt cu adevărat naivă, căci niciodată nu aș fi crezut că propria mea mamă și propriul meu frate ar ascunde asemenea lucruri de mine! Bess răspunse liniștită.
Elizabeth Woodville o prinse cu disperare de mâini, iar lui Bess îi trecu prin minte să se întrebe ce ar fi făcut mama ei dacă ar fi știut că aceleași mâini fuseseră atinse de buzele celui pe care îl numise călău.
— Întotdeauna ți-am dorit binele, Elizabeth! Întotdeauna! Am vrut tot ce-i mai bun... Am vrut să am grijă de tine!
— Știu, mamă. Și îți sunt recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar sunt capabilă să am grijă de mine de una singură de acum încolo. Și, ca regină a Angliei, eu voi fi cea care o să aibă grijă și de tine, și de Tom și de surorile mele de acum încolo. Iar tu nu mă vei dezamăgi! Bess rosti cu hotărâre, privindu-și mama în ochi.
Elizabeth Woodville fu confuză pentru un moment – cuvintele fiicei sale erau corecte și pline de bunătate, dar tăișul și asprimea vocii ei erau neobișnuite, străine de Bess pe care o cunoștea.
— Nu o să te dezamăgesc, Bess, îți promit! Niciodată! întări. Dar dacă doar... El e pur și simplu indulgent cu tine acum. Îți creează iluzii și te amăgește ca tu să-ți faci speranțe deșarte. Fetița mea dragă, iartă-mă, dar... Mă tem ca de-acum încolo să nu-și scoată la iveală natura brutală față de tine și-apoi să...
— Fii liniștită, maman. Lucrurile o să se așeze, vei vedea. Știi, de fapt sunt destul de sigură că... Bess adăugă cu un zâmbet foarte ciudat. Că putem ajunge să ne înțelegem cu el.
De nenumărate ori după aceea încercă Elizabeth Woodville să-și explice acel zâmbet ciudat ce luase naștere pe buzele lui Bess. Dar nu reuși nici măcar o dată. Până când se decise că pur și simplu extenuarea și teama trebuiseră să-și fi pus amprenta asupra fiicei ei în acea zi.
Bess își lăsă mama și fratele unul alături de celălalt, după ce Tom jură ca în vecii vecilor să nu mai facă un asemenea lucru prostesc, iar Elizabeth Woodville își repetă promisiunea. Pentru un timp aveau să fie amândoi liniștiți. Ori cel puțin așa spera – ca totul să-i fi îmblânzit puțin.
Era bine pentru început. Desigur, exista o șansă mărișoară ca lucrurile să se strice iarăși în viitor, dar ea avea să fie mereu în gardă. Pregătită mereu, gata să oprească orice fel de asemenea planuri. Nu mai aveau nicio șansă să strice lucrurile. O regină trebuia să fie întotdeauna vigilentă. Întotdeauna! Și întotdeauna gata să-și protejeze spatele la nevoie.
Astfel se îndepărtă, mulțumită și destul de liniștită acum, cu toate aceste gânduri plutindu-i prin minte, reîntorcându-se uneori și la trecutul pe care îl lăsase în urmă.
