Curăţam grajdul în fiecare dimineaţă. Era foarte mare, iar mirosul era puternic. Odată grajdul curăţat, lăsam poarta deschisă pentru aerisire. Era umezeală mare şi, odată cu căldura soarelui, se forma abur în interior. Se umpleau găleţi cu bălegar, le purtam pe cap până în grădină, unde acesta era pus la uscat. O parte din acest bălegar, cel de cal, era folosit numai pentru a hrăni pământul grădinii. Tatăl meu spunea că este cel mai bun îngrăşământ. Balega de oaie era pentru cuptorul de pâine. Atunci când era bine uscat, mă aşezam pe jos şi îl amestecam cu mâinile pentru a face din el turtiţe, pe care le aşezam în vraf pentru alimentarea cuptorului.Duceam oile la păscut dimineaţa în zori şi ne întorceam atunci când soarele ardea prea tare, spre ora unsprezece. Oile mâncau şi se culcau. Intram şi eu în casă, ca să mănânc. Ulei într-un bol, pâine caldă, ceai, măsline, fructe. Seara aveam pui, miel sau iepure. Mâncam carne aproape în fiecare zi, cu orez şi cu fulgii pe care îi făceam noi înşine. Toate legumele proveneau din grădină.Atât timp cât era cald în timpul zilei, lucram în casă. Preparam aluatul pentru pâine. Hrăneam mieii cei mici. Îi apucam de pielea gâtului, aşa cum se ţin pisicile şi îi ridicam ca să poată să sugă. Erau întotdeauna mai mulţi şi atunci mă ocupam de ei pe rând, unul după altul. Când unul supsese destul, îl puneam la loc şi aşa se hrăneau toţi. După aceea, mă duceam să mă ocup de capre, care erau puse separat în grajd. Cei doi cai aveau colţul lor şi cele patru vaci, de asemenea. Era cu adevărat imens acest grajd: peste şaizeci de oi şi cel puţin patruzeci de capre. Caii erau tot timpul afară, la păşune, nu îi aduceam înapoi decât seara. Ei erau utili numai fratelui meu şi tatălui meu pentru plimbare, niciodată nouă. Când munca la grajd lua sfârşit, nu închideam uşa din cauza căldurii, dar exista o barieră de lemn, un lemn foarte greu, foarte compact, care împiedica animalele să iasă.Apoi trebuia să ne ocupăm de grădină, atunci când soarele cobora spre asfinţit. Erau multe pătlăgele roşii care trebuiau să fie culese zilnic, atunci când erau coapte. Odată, din greşeală, am cules o pătlăgică necoaptă. N-am uitat niciodată pătlăgica aia. Mă gândesc adesea la ea, în timp ce stau în bucătăria mea. Era pe jumătate galbenă, pe jumătate roşie şi începea să se coacă. Mă gândisem eu să o ascund când am adus-o acasă, dar era prea târziu, tatăl meu venise deja. Ştiam că n-ar fi trebui s-o culeg, dar munceam prea repede. Trebuia întotdeauna să lucrez atât de repede, încât gesturile mele deveniseră mecanice, degetele mele se roteau în jurul tulpinii roşiei, la stânga, la dreapta, la stânga, la dreapta, până la picior. Şi ultima, aceea care prinsese mai puţin soare, s-a regăsit în mâna mea fără să vreau. Şi ea era acolo, perfect vizibilă în vas. Tata a urlat: „Eşti nebună? Vezi ce ai făcut? Culegi o roşie necoaptă? Mabula!”Şi m-a lovit, apoi a strivit-o deasupra capului meu, sâmburii cădeau pe mine. „Acum o s-o mănânci!”Mi-a înfundat-o cu forţa în gură şi mi-a frecat faţa cu ce mai rămăsese din ea. Eu credeam că totuşi ar fi putut fi mâncată, dar era acidă, foarte amară, era ceva infect. Am înghiţit-o cu silă. Apoi, nu mai voiam să mănânc, plângeam şi stomacul îmi era întors pe dos. Dar el mi-a pus capul în farfurie şi m-a obligat să mănânc, aproape ca pe un câine. Nu mai puteam să mă mişc, el mă ţinea de păr cu duşmănie, mi-era rău. Sora mea vitregă îşi bătea joc de mine şi glumea. A primit aşa o palmă că a scuipat tot ce avea în gură şi a început să plângă. Cu cât spuneam că mă doare capul, cu atât el se înverşuna mai tare să-mi strivească faţa în fulgi. A golit farfuria până la fund, făcând mici bule de fulgi pe care mi le-a înfundat în gură, era turbat. Apoi şi-a şters mâinile pe o rufă, mi-a aruncat-o în cap şi a plecat să se aşeze în tihnă la umbră, pe verandă.
Am strâns masa plângând. Aveam faţa plină de mâncare, plini şi părul, şi ochii. Şi măturam ca în fiecare zi, pentru a strânge cea mai mică bucăţică din fulgii care căzuseră din mâna tatălui meu.De-a lungul multor ani am uitat evenimente atât de importante cum a fost dispariţia uneia dintre surorile mele, dar n-am uitat niciodată acea pătlăgică şi umilinţa de a fi fost tratată mai rău decât un câine. Şi faptul de a-l vedea acolo stând liniştit la umbră, făcându-şi siesta ca un rege, după ce-mi servea bătaia zilnică, era cel mai rău din toate. Era simbolul unei sclavii normale, pe care trebuia să o accept, plecându-mi capul sub lovituri, ca şi surorile mele, ca şi mama mea. Dar astăzi îmi înţeleg ura. Aş fi vrut ca el să se înăbuşe sub kaffiyeh-ul său.Asta era viaţa de fiecare zi. Către ora patru se scoteau oile şi caprele, până la apusul soarelui. Sora mea pornea în frunte, pe drum, eu mă plasam întotdeauna în spate, cu un băţ, pentru a face animalele să înainteze şi pentru a speria caprele, mai ales. Ele erau tot timpul agitate, gata să fugă care încotro. Odată ajunse la păşune, era puţină linişte, nu eram acolo decât noi şi turma. Luam un pepene verde şi îl loveam cu o piatră. Ne temeam să nu fim prinse la întoarcere, pentru că rochiile noastre erau murdare de zeama dulce. Le spălam direct pe noi, în grajd, înainte ca părinţii să ne vadă. Nu putea fi vorba de a scoate rochia, dar, din fericire, ea se usca foarte repede.Soarele se făcea de un galben aparte şi se îndepărta la orizont, cerul trecea de la albastru la gri, trebuia să ne întoarcem înainte de căderea nopţii. Şi cum noaptea se lasă foarte repede la noi, trebuia să facem totul la fel de repede ca şi soarele, să ne numărăm paşii pe drum, să ne frecăm de pereţi şi poarta de fier se închidea din nou în urma noastră.După care, era timpul să mulgem vacile şi oile. Îmi amintesc că mă dureau braţele. Un bidon mare sub burta vacii, un taburet aproape la nivelul solului, luam un picior al vacii şi îl fixam între picioarele mele, pentru ca ea să nu acă vreo mişcare şi ca laptele să nu se verse. Dacă ar fi apărut o pată de lapte pe jos, chiar numai câteva picături, ar fi fost ultima din viaţa mea! Tatăl meu mă pălmuia urlând că pierduse un calup de brânză!Ugerele vacilor erau foarte groase şi foarte tari, pentru că erau umflate de lapte, iar mâinile mele erau mici. Mă dureau braţele, mulsul îmi lua mult timp şi eram epuizată. Odată, era într-o perioadă când erau şase vaci în grajd, am adormit agăţată de căldare, cu piciorul vacii prins între picioarele mele. Din nefericire, a venit tatăl meu şi a strigat: „Sharmuta! Târfă!” M-a târât de păr pe jos prin grajd şi am luat o bătaie cu cureaua. O blestemam, cureaua aceea de piele, lată, pe care o purta întotdeauna în jurul taliei, împreună cu o alta mai mică. Cea mică plesnea foarte tare. El lovea când cu o mână, când cu cealaltă, ţinând-o de un capăt, ca pe o coardă. Când o folosea pe cea mare, trebuia să o plieze în două, era prea grea. Îl imploram şi plângeam de durere, dar cu cât îi spuneam că mă doare, cu atât mă lovea mai tare, numindu-mă târfă.Seara, la ora cinei, mai plângeam încă. Mama a încercat să mă descoase. Ea vedea bine că el mă lovise prea tare în seara aceea, dar atunci s-a apucat să o lovească şi pe ea, spunându-i că asta nu o priveşte pe ea, că nu avea ea nevoie să ştie pentru ce am fost bătută, din moment ce eu ştiam de ce.O zi obişnuită acasă înseamnă cel puţin o palmă sau o lovitură de picior, sub pretextul că nu muncesc destul de repede, că apa de ceai a avut nevoie de prea mult timp ca să se încălzească… Uneori, reuşeam să deviez palma peste cap, dar nu prea des. Nu-mi aduc aminte dacă sora mea Kainat era şi ea bătută la fel ca mine, dar cred că da, pentru că şi ea se temea la fel. Am păstrat acest reflex de a munci repede şi de a umbla repede, ca şi când o curea m-ar fi pândit în permanenţă. Un măgar merge pe drum sub lovituri de băţ. Dacă loviturile încetează, măgarul se opreşte. Era la fel şi pentru noi, numai că tata ne lovea mai tare decât pe un măgar. Am mai fost lovită şi în ziua următoare, aşa, din principiu, pentru ca nu cumva să uit bătaia din ajun. Pentru ca să continui să înaintez fără să dorm, ca măgarul pe drum.Măgarul mă face să mă gândesc la o altă amintire, despre mama mea. Mă văd luată să duc la păscut turma, ca de obicei, şi revenind foarte repede acasă, pentru a curăţa grajdul şi mai repede. Mama e cu mine, ea mă zoreşte pentru că trebuie să mergem să culegem smochinele. Trebuie să încărcăm lăzile pe spatele măgarului şi să mergem încă destul de mult în afara satului. Sunt incapabilă să situez această poveste în timp, afară de faptul că acea dimineaţă îmi apare ca foarte apropiată de povestea roşiei necoapte. Era sfârşitul sezonului, pentru că smochinul în faţa căruia ne oprim este gol. Leg măgarul de smochin spre a-l împiedica să mănânce fructele şi frunzele care zac la pământ.Încep să culeg şi maică-mea îmi spune: „Ascultă bine, Suad, tu rămâi aici cu măgarul, aduni toate smochinele pe marginea drumului, dar nu mergi mai departe de copacul acesta. Nu te mişti de aici. Dacă îl vezi pe taică-tu venind pe calul alb sau pe fratele tău, sau pe oricine altcineva, fluieri şi eu mă întorc repede”. Ea se îndepărtează puţin pe drum pentru a întâlni un călăreţ care o aştepta. Îl cunosc din vedere, îl chema Fadei. Are un cap foarte rotund, este mic şi destul de puternic. Calul său e foarte bine îngrijit, alb cu o pată neagră, cu coada împletită până jos. Nu ştiu dacă el e căsătorit sau nu.Mama îl înşela pe tata cu el. Am înţeles din clipa în care mi-a spus: „Dacă vine cineva, oricine, tu fluieri”. Călăreţul dispare din raza mea vizuală şi mama la fel. Eu adun conştiincios smochinele pe marginea drumului. Nu sunt prea multe în acest loc, dar eu nu am dreptul să merg pentru a căuta mai departe, pentru că risc să nu îl mai văd pe tatăl meu sau pe oricine altul venind. În mod ciudat, această poveste nu mă miră. În amintirile mele, nu mi se pare că mă temeam prea mult. Poate pentru că mama mea şi-a organizat bine planul. Măgarul e legat de trunchiul smochinului gol, el nu poate mânca nimic, nici frunze, nici fructe, aşa cum trebuie pentru genul ăsta de recoltă. Aşadar, nu trebuie să-l supraveghez ca în plin sezon şi pot munci singură. Fac zece paşi într-un sens, zece în celălalt, strângând smochinele de pe jos ca să le pun în lăzi. Am o perspectivă bună a drumului, spre sat, pot vedea dacă vine cineva şi pot fluiera la timp. Nu-l mai văd nici pe acest Fadei, nici pe mama mea, dar ghicesc că ei sunt la cincizeci de paşi, ascunşi undeva pe câmp. Deci, în caz de ceva neplăcut, ea poate face să se creadă că s-a îndepărtat un pic pentru o necesitate urgentă. Un bărbat, tatăl meu sau fratele meu, nu va pune niciodată o întrebare indecentă legată de acest subiect. Ar fi jenant.Nu rămân prea mult timp singură: lada nu este umplută, când ei se întorc separat. Mama iese de pe câmp. Îl văd pe Fadei urcându-se pe cal; ratează şaua prima dată, deoarece calul lui este înalt. Are o frumoasă cravaşa de lemn, foarte fină şi-i zâmbeşte mamei înainte să dispară.Eu mă prefac că nu am văzut nimic.Lucrurile s-au petrecut foarte repede. Ei au făcut dragoste undeva pe câmp, la adăpostul ierburilor sau doar au stat de vorbă, nu vreau să ştiu. Nu am dreptul să-i întreb ce au făcut sau să am un aer surprins, asta nu mă priveşte. Mama nu îmi va face confidenţe. Ea ştie, totodată, că eu nu voi vorbi despre asta, pur şi simplu pentru că sunt complice la fapte şi că aş fi bătută la sânge, ca şi ea. Tatăl meu nu ştie decât să-şi bată femeile şi să le pună la muncă pentru bani. Aşa că, dacă mama mea s-a dus să facă dragoste cu un alt bărbat sub pretextul că aduce lăzile cu smochine, în cele din urmă, eu sunt mulţumită de asta. Ea are dreptate.Acum, noi trebuie să strângem repede smochinele, pentru ca lăzile să fie umplute suficient, ca să justifice timpul consumat. Dacă nu, tatăl meu o să întrebe: „Aduci lăzile goale, ce ai făcut în timpul acesta?” Şi voi avea dreptul la curea.Suntem destul de departe de sat. Mama urcă pe măgar, cu picioarele puţin depărtate în jurul gâtului animalului, foarte aproape de cap ca să nu zdrobească fructele. Eu merg în frunte ca să ghidez paşii măgarului pe drum şi plecăm din nou încărcaţi din greu. Puţin mai departe, ne întâlnim cu o femeie în vârstă singură, cu un măgar, care cară şi ea smochine.Cum ea este bătrână, nu trebuie să fie însoţită; merge în faţa noastră. Mama o salută şi ne continuăm drumul împreună. Drumul acesta este foarte strâmt şi ciudat, plin de gropi, de ridicături şi pietre. În unele locuri, se cocoaţă destul de sus şi măgăruşului îi este greu să înainteze cu încărcătura sa. La un moment dat, se opreşte, în faţa unui şarpe mare şi refuză să meargă mai departe. Mama degeaba îl bate, îl încurajează, el nu vrea să ştie nimic. Dimpotrivă, parcă ar vrea să dea înapoi, cu botul fremătând de teamă, ca şi mine. Eu detest şerpii. Şi deoarece panta era într-adevăr foarte abruptă, lăzile se mişcă pe spatele său, existând riscul să se răstoarne. Din fericire, femeia care ne însoţeşte nu pare să se teamă de şarpe, care era, totuşi, enorm. Nu ştiu cum face, însă văd corpul încolăcindu-se, răsucindu-se. Probabil că l-a bătut cu bastonul… În cele din urmă şarpele cel mare se strecoară către râpă şi măgăruşul pleacă.Erau mulţi şerpi în jurul satului, mici şi mari. Îi vedeam zilnic şi ne temeam rău de ei, aşa cum te temi de grenade. De când cu războiul cu evreii, erau cam peste tot. Nu ştiai niciodată dacă nu aveai să mori punând piciorul pe ele, din întâmplare. În orice caz, auzeam vorbindu-se de ele acasă, când tatăl tatălui meu venea în vizită sau unchiul meu. Mama ne punea în gardă despre aceste grenade, pentru că ele erau aproape invizibile în mijlocul pietrelor şi eu priveam fără încetare în faţa mea, de frica de a nu călca pe vreuna. Nu-mi amintesc să fi văzut eu însămi aşa ceva, dar ştiu că pericolul era permanent. Era mai bine să nu ridici vreo piatră sau să te uiţi unde-ţi pui piciorul. Şerpii mergeau să se ascundă chiar în casă, în debara, între sacii de orez sau fânul din grajd.
CITEȘTI
Arsă de vie
Non-Fiction„Cu ani in urma am intilnit fete care veneau de departe, ca si mine. Sint tinute ascunse. O tinara care nu mai avea picioare, agresata de doi vecini care au legat-o si au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatal si fratele ei au vrut sa o ucida cu l...
