Arsă de vie

Assad

Am fost singura care am plecat în fugă, strigând când a alunecat  calul  şi  el  a  căzut.  Am  permanent  imaginea fratelui meu în faţa ochilor: avea o cămaşă verde, colorată, şi,  deoarece  era  vânt,  cămaşa  îi  flutura  în  spate.  Era magnific pe calul lui. Îl iubeam atât de mult pe fratele meu, încât imaginea asta nu m-a părăsit niciodată.Cred că eram şi mai drăguţă cu el, după dispariţia lui Hanan. Eram la picioarele lui. Mie nu-mi era frică de el, nu mă temeam că ar fi putut să-mi facă rău… Poate pentru că eram mai în vârstă decât el? Pentru că eram mai apropiaţi? Totuşi, ne bătea, chiar şi el, când tata nu era acolo. Odată s-a dat chiar şi la mama. Se certau, el o trăgea de păr, ea plângea… Îi revăd foarte clar, fără să-mi amintesc totuşi motivul acestei certe. Am avut întotdeauna această mare dificultate  să  pun  cap  la  cap  imaginile,  să  le  găsesc  o semnificaţie. Ca şi cum amintirile  mele de atunci s-ar fi dispersat în mici fragmente, în noua mea viaţă pe care a trebuit s-o construiesc în Europa.Este greu de înţeles astăzi, după tot ceea ce a făcut fratele  meu,  dar  în  momentul  acela,  odată  teroarea depăşită, cu siguranţă n-am realizat că Hanan murise. Doar azi, revăzând scena care a răsărit brusc în memoria mea, nu mă pot gândi la altceva, legând evenimentele între ele, logic şi privind înapoi. Pe de o parte, părinţii mei nu erau acolo, ori de câte ori se petrecea o dramă, adică dacă o femeie este condamnată de familia ei, cel care trebuie s-o execute  este  singurul  prezent.  Pe  urmă,  nu  am  mai revăzut-o niciodată pe Hanan. Niciodată. Assad era turbat de furie, în acea seară, umilit că îl îndepărtaseră când îi năştea  soţia,  umilit  de  socrii  săi.  Oare  vestea  morţii copilului aşteptat i-a venit prin telefon? Hanan i-a spus ceva ce nu trebuia? Nu ştiu. Violenţele asupra femeilor la părinţii mei şi în satul nostru, în general, erau atât de frecvente şi zilnice! Şi eu îl iubeam atât de mult pe Assad! Cu cât tatăl meu îl detesta mai mult pe fiul său, cu atât mai mult eu îl adoram pe acest frate unic.Îmi  aduc  aminte  de  căsătoria  sa  ca  de  o  sărbătoare extraordinară.  Probabil  că  singura  amintire  a  bucuriei adevărate  în  acest  trecut  nebun.  Aveam  în  jur  de optsprezece  ani  şi  mă  consideram  bătrână.  Chiar refuzasem să asist la o altă nuntă, fiindcă fetele îşi băteau joc  de  mine,  în  mod  evident.  Vorbe,  înghionteli,  râsete dezagreabile  când  treceam.  Şi  eu  plângeam  tot  timpul. Câteodată îmi era ruşine să ies în sat cu turma, frică de privirile celorlalţi. Nu aveam o situaţie mai bună faţă de vecina cu pata pe ochi şi pe care toţi o respingeau. Mama îmi dăduse voie să nu merg la nunta unei vecine, ea îmi înţelegea  disperarea.  Atunci  am  îndrăznit  să-i  vorbesc tatălui meu: „E greşeala ta! Lasă-mă să mă mărit!”El nu vrea, în continuare şi am luat pumni în cap: „Sora ta trebuie să se căsătorească mai întâi! Cară-te!” Am spus aceste lucruri doar o singură dată.Dar toată familia a fost fericită pentru căsătoria fratelui meu, eu mai mult ca oricine. Ea se numeşte Fatma şi nu înţeleg de ce vine dintr-o familie străină, din alt sat. Poate pentru că nu era nicio familie cu fată de măritat, pe lângă noi? Tatăl meu a închiriat nişte maşini pentru nuntă. Una pentru femei şi una pentru bărbaţi, bineînţeles – cea pentru bărbaţi e cea din faţă.Traversăm munţii şi de fiecare dată când luăm un viraj femeile chiuie ca să-i mulţumească lui Dumnezeu că ne-a apărat de râpa atât de periculoasă. Peisajul seamănă cu un deşert, drumul nu este asfaltat, e doar pământ uscat şi negru, şi roţile maşinii bărbaţilor fac un nor mare de praf, înaintea  noastră.  Dar  toata  lumea  dansează.  Eu  am  o tamburină şi acompaniez chiuiturile femeilor. Şi eu dansez, dansez cu fularul meu, mă pricep foarte bine la aşa ceva. Toată lumea dansează, toată lumea e veselă, doar şoferul nu!Nunta fratelui e o sărbătoare mai importantă decât cea a surorii. Soţia lui e tânără, frumoasă, mignonă şi foarte arsă de soare. Nu e, însă, un copil, are aproape aceeaşi vârstă cu Assad. În sat, la noi, au râs puţin de tatăl şi de mama mea pentru că fratele meu este „obligat” să se însoare cu o fată „coaptă” şi, de fapt, o necunoscută. El ar fi trebuit să se însoare cu o fată mai tânără decât el, nu e normal să te însori cu o femeie de aceeaşi vârstă! Şi de ce să mergi să cauţi  în  altă  parte?  Este  o  fată  foarte  frumoasă  şi  are norocul că are mulţi fraţi. Tatăl meu a dat mult aur ca s-o ceară, căci poartă multe bijuterii.Nunta  durează  trei  zile,  cu  dans  şi  sărbătoare.  Şi  la întoarcere îmi amintesc că şoferul a oprit maşina pe drum şi  iarăşi  am  dansat.  Mă  revăd  cu  fularul  meu  şi  cu tamburina, inima mea e fericită, sunt mândră de Assad. El este pentru noi ca bunul Dumnezeu şi este foarte ciudată această iubire pentru el, iubire care nu vrea să dispară. El este singurul om pe care nu-l pot urî, chiar dacă mă bate, chiar dacă şi-a bătut soţia, chiar dacă a devenit un asasin.În  ochii  mei  el  este  Assad  ahuia. Assad  fratele  meu. Assad ahuia.  Bună ziua, fratele meu Assad. Niciodată nu plec  la  muncă  fără  să-i  spun:  „Bună  ziua,  fratele  meu Assad!”  Un  devotament  adevărat.  Copii  fiind,  noi  am împărţit multe lucruri. Acum că este însurat şi că trăieşte la noi cu soţia lui, eu continui să-l servesc. Dacă nu are apă caldă pentru baie, eu mă duc să i-o încălzesc, curăţ baia, spăl şi-i aranjez lenjeria. Şi i-o cos dacă e nevoie, înainte de a o pune la locul ei.În mod normal, nu ar trebui să-l iubesc şi să-l servesc cu atâta dragoste. Pentru că este ca toţi ceilalţi bărbaţi. La puţin timp după căsătorie, Fatma este bătută şi-l face de râs,  întorcându-se  la  părinţii  ei.  Şi,  împotriva  obiceiului, tatăl şi mama ei nu o aduc cu forţa înapoi la noi, în aceeaşi zi. Poate că ei sunt mai bogaţi, mai avansaţi ca noi sau, deoarece ea este singura lor fiică, ei o iubesc mai mult, nu ştiu. Cred că neînţelegerile între tatăl meu şi Assad de aici au pornit.
Fratele meu o voise pe femeia asta din alt sat, îl obligase pe tata să dea mult aur şi rezultatul era că această fată făcuse  un  avort,  în  loc  să-i  dăruiască  un  fiu,  şi  că  ne dezonorase  întorcându-se  la  ai  ei!  Eu  nu  am  asistat  la reuniunile de familie, desigur, şi nimic din memoria mea nu justifică deducţiile pe care le fac astăzi, dar îmi amintesc perfect  de  tatăl  meu  pe  terasă  cu  coşuleţul  cu  pietre, aruncându-le una câte una în capul lui Assad. Şi de dulapul acesta pe care fratele meu îl împinsese la uşa camerei sale ca să-l împiedice pe tata să intre. Poate că Assad ar fi vrut toată casa doar pentru el şi atunci se comporta ca şi cum i-ar fi aparţinut deja. Eu cred că tata nu ar fi vrut ca Assad să aibă putere în casă. Ca el să-l priveze de autoritatea şi de banii săi.Tata îi spunea adeseori fratelui meu: „Tu eşti încă un copil!”Assad se revolta cu atât mai mult cu cât era sigur pe el şi mult prea răsfăţat de noi. El era prinţul casei şi, la noi, nu trebuie să-i spui unui bărbat că este un copil, este o umilire gravă! Şi el striga: „Eu sunt la mine acasă aici!” Tatăl meu nu  suporta  asta.  În  sat,  oamenii  se  întrebau  ce  prostie făcuse Fatma, de ce se ducea atât de des acasă. Poate că fusese  văzută  cu  un  alt  bărbat?  Bârfele  se  râspândesc repede în cazuri din astea. Se spuneau lucruri rele despre ea,  dar  nu  era  nimic  adevărat,  era  o  fată  drăguţă.  Din păcate,  dacă  cineva  spune  o  singură  dată:  „Ea  este  o păcătoasă”, pentru tot satul ea rămâne păcătoasă şi s-a terminat, orice om o va privi cu ochi răi.Mama mea era nefericită din cauza asta. Uneori, încerca să-l calmeze pe tata, când el se „lua” de Assad: