Arsă de vie

Martor supraviețuitor

Jacqueline  mi-a  cerut,  aşadar,  sa  depun  mărturie  în numele asociaţiei Surgir. A aşteptat să fiu în stare să o fac, din  punct  de  vedere  emoţional,  după  depresia  care  mă desfiinţase brusc, atunci când am reuşit să-mi construiesc o viaţă normală, când m-au integrat în noua mea ţară, cu un loc de muncă, un soţ, copii şi siguranţă. Eram mai bine, dar mă  simţeam  încă  fragilă,  în  faţa  acelui  public  de  femei europene.

Urma să le vorbesc despre o lume total diferită, despre o cruzime inexplicabilă.Am  povestit  istoria  mea  în  faţa  acestor  femei,  fiind aşezată  pe  o  estradă,  la  o  măsuţă,  cu  un  microfon. Jacqueline era lângă mine. M-am avântat reluând totul de la început. Mi s-au pus întrebări: „De ce v-a dat foc?… Aţi făcut ceva rău?… V-a dat foc numai pentru că aţi vorbit cu un bărbat?”Nu spun niciodată că aşteptam un copil. Mai întâi pentru că, însărcinată sau nu, e de-ajuns o bârfă prin sat sau un denunţ, pentru ca pedeapsa să fie aceeaşi. Jacqueline ştie asta. Dar mai ales, pentru a-l cruţa pe fiul meu, care nu ştie nimic din trecutul meu şi al său.

Nu le spun adevăratul meu nume, anonimatul este o măsură de siguranţă. Jacqueline cunoaşte cazuri când familia a reuşit să regăsească o fiică la mii de kilometri distanţă şi să o asasineze.O femeie din public s-a ridicat:

— Suad, chipul tău e frumos, unde sunt cicatricele?

— Doamnă, înţeleg foarte bine de ce îmi puneţi aceasta întrebare, mă aşteptam. Vă voi arăta unde sunt cicatricele.

M-am ridicat, de faţă cu toată lumea şi mi-am desfăcut cămaşa.  Avea  decolteu  şi  mâneci  scurte.  Mi-am  arătat braţele, mi-am arătat spatele. Şi femeia aceea a început să plângă. Cei câţiva bărbaţi prezenţi se simţeau stânjeniţi. Le era milă de mine.În momentul când mă dau în spectacol, am impresia că sunt un fel de monstru, de clovn de bâlci. Dar lucrul acesta nu  mă  deranjează  atât  de  mult  în  cadrul  unei  mărturii, pentru că e important pentru cei care asistă. Trebuie să-i fac  să  înţeleagă  că  sunt  o  supravieţuitoare.

Eram  pe moarte atunci când Jacqueline a ajuns în spitalul acela. Eu îi datorez viaţa, iar opera pe care se străduie să o continue cu Surgir are nevoie de un martor viu pentru a sensibiliza publicul la crima de onoare. Cei mai mulţi dintre oameni o ignoră. Pur şi simplu pentru că supravieţuitoarele sunt rare în lume. Şi pentru că, pentru siguranţa lor, ele nu au voie să se expună. Ele au scăpat de crima de onoare graţie asociaţiei, în mai multe ţări. Nu sunt numai Iordania sau Cisiordania, ci tot Orientul Mijlociu, India, Pakistanul…Această parte a mărturiei îi revine lui Jacqueline. Ea este aceea care explică şi le spune că este imperativ să se ia măsuri de siguranţă pentru toate aceste femei.În  momentul  primei  mele  mărturii,  sunt  în  Europa  de cincisprezece ani.

Viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire, eu pot să-mi asum riscul pe care ele nu pot încă să şi-l asume.  Întrebările  personale  se  poartă  apoi  asupra  noii mele vieţi, dar mai ales asupra condiţiei femeii în ţara mea. Un bărbat mi-a pus aceasta întrebare.Eu, care adeseori am dificultăţi în a găsi cuvântul potrivit când e vorba despre propria viaţă plină de necazuri, mă ambalez de îndată ce este vorba despre alţii şi nu mai pot fi oprită.— Domnule, o femeie acolo nu are, practic, viaţă. Multe fete  sunt  bătute,  maltratate,  sugrumate,  arse,  omorâte. Pentru noi, acolo, este absolut normal. Mama mea a vrut să mă otrăvească pentru „a încheia” opera cumnatului meu, şi pentru ea lucrul asta era normal, făcea parte din lumea ei. Aceasta  este  viaţa  normală  pentru  noi,  femeile.  Eşti ciomăgită, e normal. Eşti arsă, e normal, eşti sugrumată, e normal, eşti maltratată, e normal. Vaca şi oile, cum spunea tatăl meu, sunt mai bine tratate decât femeile. Dacă nu vrei să mori, trebuie să taci, să te supui, să te târăşti, să te măriţi  virgină  şi să  naşti  băieţi.  Dacă  n-aş fi  întâlnit  un anumit bărbat în drumul meu, asta e viaţa pe care aş fi  avut-o. Copiii mei ar fi trăit ca şi mine, strănepoţii mei ca şi copiii mei. Dacă aş fi trăit acolo, aş fi devenit normală, ca şi mama mea care şi-a înăbuşit propriii copii. Poate că mi-aş fi omorât fiica. Poate că aş fi lăsat să fie arsă. Acum găsesc că este monstruos! Dar dacă aş fi rămas acolo, aş fi făcut la fel!  Când  eram  în  spital,  acolo,  pe  moarte,  încă  mai credeam că aşa este normal. Dar când am venit în Europa, am  înţeles,  la  vârsta  de  douăzeci  şi  cinci  de  ani,  tot ascultând ce vorbeau oamenii în jurul meu, că există ţâri unde nu se ard femeile, unde fetele sunt acceptate la fel ca şi băieţii. Pentru mine lumea se oprea la marginea satului meu. Satul meu era minunat, era lumea întreagă până la târg. Dincolo de târg nu mai era normal, pentru că fetele se machiau, purtau rochii scurte şi decoltate. Ele erau cele care nu erau normale. Familia mea era! Noi eram pure ca lâna oilor,  iar ceilalţi,  cum  treceai dincolo  de târg,  erau impuri!