Arsă de vie

Ultima întâlnire

S-a lăsat seara. Aştept cu disperare să-l văd venind pe Faiez, singur sau cu părinţii lui, dar ştiu bine că nu va veni. Este prea târziu pentru azi. Şi maşina nu este în faţa casei, iar storurile au rămas trase.Pentru mine e o catastrofă.

Îmi petrec noaptea fără să adorm,  încercând  să-mi  imaginez  că  s-a  dus  să-şi  vadă familia în altă parte şi că, dacă storurile sunt trase, este din cauza căldurii.

Este extraordinar cum memoria mea a păstrat întipărite aceste câteva săptămâni ale vieţii mele. Eu, căreia-mi vine atât  de  greu  să-mi  reconstitui  copilăria  altfel  decât  în imagini de cruzime, fără cel mai mic moment de fericire sau de pace, n-am uitat niciodată acele clipe de libertate furată, de teamă şi de speranţă. În acea noapte, mă revăd perfect sub cuvertura  de  oaie, cu genunchii  sub bărbie, ţinându-mi pântecele cu ambele mâini şi ascultând cel mai mic zgomot în întuneric.

Mâine el va fi aici, mâine nu va fi aici… mă va salva, mă va abandona… În capul meu este o hărmălaie de nedescris.

A doua zi dimineaţă văd maşina în faţa casei lui. Îmi spun: „Trăieşte!” Mai este o speranţă. N-am putut să merg să pândesc plecarea lui, dar seara când revine acasă, eu sunt pe terasă. Fac semnul cuvenit pentru o întâlnire în ziua următoare, înainte de apusul soarelui.Şi,  la  sfârşitul  după-amiezii,  puţin  înainte  de  apusul soarelui, mă duc să caut fân pentru oi. Aştept zece minute, un sfert de oră, sperând că poate s-a ascuns undeva mai departe. Recolta a fost culeasă, dar în unele locuri de pe câmp mai pot culege snopi buni pe care îi leg cu fire de paie. Îi aliniez pe marginea drumului, după ce i-am legat. Lucrez repede, dar am grijă să las trei snopi nelegaţi pentru a-mi da o preocupare dacă cineva ar trece pe acolo, căci în acel loc sunt foarte la vedere. Nu aş avea decât să mă aplec asupra snopilor mei şi să-mi iau un aer foarte ocupat.

Asta  îmi  dă  un  sfert  de  oră  de  răgaz  înainte  de  a  mă întoarce acasă. I-am spus mamei că o să aduc fânul într-o jumătate de oră. La acea vreme oile sunt deja în grajd, caprele şi vacile la fel, nu-mi mai rămâne decât să mulg şi să  fac  brânza  pentru  ziua  următoare.  Am  folosit  toate pretextele pentru întâlnirea aceasta. M-am dus la fântână să scot apă pentru animale, ceea ce presupune mai multe drumuri cu o găleata mare în echilibru pe cap. Iepurii au avut nevoie de iarbă moale, găinile de grăunţele pe care tocmai  le  culegeam…  Voiam  să  ştiu  dacă  smochinele începeau  să  se  coacă,  aveam  nevoie  de  lămâie  pentru bucătărie sau să reaprind jăraticul în cuptorul de pâine.Trebuie  să  te  îndoieşti  tot  timpul  de  părinţii  care  se îndoiesc de fiica lor. O fată poate să facă multe lucruri… Se duce în curte? Dar ce poate să facă în curte? Nu şi-o fi dat întâlnire în spatele cuptorului de pâine – ca din întâmplare? Se  duce  la  fântână?  Şi-o  fi  luat  găleata  cu  ea?  Oare, animalele n-au avut destul de băut? Merge să aducă fân? Câţi snopi o să aducă oare?

În seara aceea, târăsc sacul meu de pânză de la un snop la altul. Îl umplu în viteză şi aştept, aştept. Ştiu că tata şade ca de obicei sub felinarul din faţa casei şi că aşteaptă cu cureaua, fumându-şi pipa  ca  un  paşă,  ca  fiica  sa  să se întoarcă la ora stabilită. Număr minutele. El are un ceas şi, dacă i-am spus o jumătate de oră, este o jumătate de oră fără un minut dacă nu vreau să încasez o lovitura de curea.Nu-mi  mai  rămâne  decât  să  leg  cei  trei  snopi. 

Cerul capătă o culoare cenuşie, galbenul soarelui păleşte. Eu nu am ceas, dar nu-mi mai rămân decât câteva minute înainte de înnoptarea care vine atât de repede în ţara mea. S-ar zice că soarele este atât de obosit să ne lumineze, încât cade ca o piatră lăsându-ne cu brutalitate în întuneric.