Arsă de vie

Focul

Deodată, aud trântindu-se poarta. El e acolo, vine spre mine.Revăd aceste imagini cu douăzeci şi cinci de ani mai târziu, ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Sunt cele din urmă imagini ale existenţei mele dinainte, acolo, în satul meu din Cisiordania. Le revăd cu încetinitorul ca în filmele de la televizor. Revin neîncetat în faţa ochilor mei. Aş vrea să le şterg de îndată ce apare cea dintâi, dar nu mai pot opri filmul.

Când poarta se tânteşte, e prea târziu să-l mai opresc, simt nevoia să revăd acele imagini pentru că încerc mereu să înţeleg ceea ce nu am priceput atunci. Cum a făcut? Oare aş fi putut să scap dacă aş fi înţeles?El înaintează spre mine. Este cumnatul meu Hussein în ţinută de lucru, un pantalon vechi şi un tricou. Ajunge în faţa mea şi-mi spune:

— Salut, cum îţi merge?

Ţine în gură o iarbă pe care o mestecă, zâmbind mereu. O să mă ocup de tine.Zâmbetul acela… spune că se va ocupa de mine, nu mă aşteptam  la  aşa  ceva.  Zâmbesc  şi  eu  puţin,  spre  a-i mulţumi, nu îndrăznesc să scot vreun cuvânt.

— Ai o burtă cam mare, ce zici?Aplec capul.

Mi-e ruşine să-l privesc. Aplec şi mai mult capul, fruntea mea îmi atinge genunchii.

— Ai o pată acolo. Ai pus henna pe ea, anume?

— Nu. Mi-am dat cu henna pe păr, n-am făcut-o anume.

— Ai făcut anume, ca să o ascunzi.Mă uit la rufa pe care tocmai o limpezeam în mâinile mele care tremură.

Este ultima imagine fixă şi lucida. Rufa aceea şi mâinile mele care tremură. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el sunt: „Ai făcut anume, ca să o ascunzi”.El  nu  mai  spunea  nimic,  eu  ţineam  capul  plecat,  de ruşine, puţin uşurată că el nu mai pune alte întrebări.

Şi deodată, am simţit ceva rece curgându-mi pe cap. Şi imediat focul era pe mine. Am înţeles că era vorba de foc şi filmul se accelerează, total curge foarte repede în imagini.Încep să alerg desculţă prin grădină, îmi dau cu pumnii în cap, ţip şi îmi simt rochia care fâlfâie în spatele meu. Oare focul a cuprins şi rochia?Simt  mirosul  de  petrol  şi  alerg,  dar  tivul  rochiei  mă împiedică  să  fac  paşi  mari.  Groaza  mă  călăuzeşte  – instinctiv – departe de curte. Alerg spre grădină pentru că nu există altă ieşire. Dar, după aceea, nu-mi mai amintesc aproape nimic. Ştiu numai că alerg în flăcări şi că urlu. Cum am făcut să scap? A alergat el în urmă mea? A aşteptat să cad ca să mă privească arzând?Sigur m-am căţărat pe zidul mic al grădinii, ca să mă trezesc, apoi, fie în grădina vecinilor, fie pe strada. Erau acolo nişte femei, două mi se pare, deci era sigur pe stradă şi ele au încercat să stingă focul. Cu vălurile lor, presupun.M-au târât până la fântâna din sat şi îmi amintesc apa care a şiroit deodată peste mine în timp ce eu urlam. Le aud ţipând, pe femeile acelea, dar nu mai văd nimic. Am capul aplecat pe piept, simt curgând apa rece, asta nu se mai opreşte şi eu ţip de durere pentru că apa aceasta rece mă  arde.  Sunt  ghemuită,  simt  mirosul  de  carne  friptă, fumul. Cred că am leşinat.

Nu mai văd mare lucru. Mai sunt câteva  imagini  vagi,  zgomote  ca  şi  când  aş  fi  fost  în camioneta tatălui meu. Dar nu e tatăl meu. Ascult vocile femeilor, care plâng deasupra mea.„Săraca”,  „săraca…”  Ele  mă  consolează. 

Sunt  culcată într-o  maşină.  Simt  hurducăturile  drumului.  Mă  aud gemând.Şi apoi, iarăşi nimic, şi apoi din nou zgomotul motorului şi vocea femeilor.

Continui să ard, ca şi când focul ar fi încă pe mine. Nu pot să ridic capul, nu-mi pot mişca trupul, nici braţele, ard, ard tot timpul, put a benzină, nu înţeleg nimic din zgomotul acela de motor, din lamentările femeilor, nu ştiu unde mă duc. Dacă deschid puţin ochii, nu văd decât o bucată mică din rochie sau din piele.

E întuneric şi pute. Eu ard mereu şi totuşi nu mai este foc pe mine. Dar, cu toate acestea, ard. În mintea mea, eu alerg mereu, cu focul pe mine.Voi muri.

E bine. Poate că am şi murit. S-a sfârşit totul.