Arsă de vie

Elveția

Culcată  în  avion,  am  putut privi  drăguţa  sa feţişoară, prelungă şi negricioasă, cu boneţica lui albă pe cap. Am pierdut noţiunea timpului şi am impresia că nu are decât trei săptămâni, când, de fapt, Maruan a împlinit deja două luni. Jacqueline mi-a spus că noi ajunseserăm la Geneva la 20 decembrie.

Mi-a fost frică atunci când ea l-a pus pe mine. Braţele mele nu puteau să-l ţină şi mă aflam într-o aşa stare de confuzie, ruşine şi suferinţă amestecate, încât nu realizam ce se întâmplă.

Dormeam mult. Nu-mi mai amintesc nici de coborârea din avion, nici de ambulanţa care m-a dus la spital. N-am înţeles unde mă aflam decât a doua zi.Din acea zi extraordinară, nu am reţinut în cele din urmă decât chipul lui Maruan şi norii.

Mă întrebam ce erau acele comice  lucruri  albe,  de  cealaltă  parte  a  geamului,  şi Jacqueline mi-a explicat că eram în cer. Înţelesesem prea bine că noi mergem în Elveţia, dar la acea vreme acest cuvânt nu însemna nimic pentru mine. Confund elveţian cu evreu, pentru că tot ce este în afara satului meu, adică spre nord, este o ţară inamică.Nu aveam la acea vreme nicio idee despre lume, despre ţările străine, despre numele lor diferite. Nu-mi cunosc nici măcar propria ţară. Am crescut înţelegând numai un singur lucru:  există  satul  meu şi restul  lumii.  Inamicul,  spunea tatăl meu, şi acolo se mănâncă porc!Urma, aşadar, să trăiesc într-o ţară inamică, dar cu toată încrederea pentru că „doamna” era acolo.Oamenii din jurul meu, în acel spital, ignorau povestea mea.  Jacqueline  şi  Edmond  Kaiser  nu  spuseseră  nimic. Eram o arsă de vie, singurul lucru care avea importanţă în acest serviciu.

M-au luat în îngrijire încă de a doua zi pentru o primă operaţie de urgenţă care a constat în a-mi dezlipi bărbia şi a-mi îndrepta capul.Carnea  era  la  vedere,  cântăream  treizeci  şi  patru  de kilograme de arsuri şi de oase, iar piele – deloc. De câte ori o  vedeam  sosind  pe  infirmieră  cu  căruciorul  de medicamente,  plângeam  dinainte.  Totuşi,  mi  se  dădeau calmante, iar infirmiera era foarte blândă. Ea tăia pielea moartă,  cu  delicateţe,  luând-o  cu  o  pensetă,  îmi  dădea antibiotice, eram scăldată în pomadă. Nu mai era oroarea duşurilor  forţate, a cărnurilor  smulse fără precauţie, aşa cum suportasem în spitalul din ţara mea. Apoi au reuşit să-mi destindă braţele, ca să le pot mişca.

La început, ele atârnau de fiecare parte, blocate şi ţepene ca braţele unei păpuşi.Am început să mă ţin pe picioare, să merg pe culoare, să mă servesc de mâini şi să descopăr această lume nouă a cărei limbă nu o vorbeam. Cum nu ştiam nici să citesc, nici să  scriu,  chiar  în  arabă,  mă  refugiasem  într-o  tăcere prudentă până când aş fi învăţat câteva cuvinte de bază.Nu puteam să mă exprim decât cu Jacqueline şi Hoda care  vorbeau  amândouă  araba.  Edmond  Kaiser  era minunat. Îl admiram aşa cum nu am admirat niciun om în viaţa mea. El era tatăl meu adevărat, îmi dau seama acum, cel  care  hotărâse  viaţa  mea,  care  mi-a  trimis-o  pe Jacqueline.Ceea ce m-a uimit, când am ieşit din camera mea pentru a merge să-l văd pe Maruan la creşă, era libertatea fetelor. Două infirmiere mă însoţeau. Erau machiate, coafate, cu fuste scurte şi stăteau de vorbă cu bărbaţii. Îmi spuneam: „Vorbesc cu bărbaţii, înseamnă că vor muri!” Eram aşa de şocată, că le-am spus-o lui Jacqueline şi lui Edmond Kaiser cu prima ocazie:

— Uită-te la fata de acolo, discută cu un bărbat! Au să o ucidă.Am făcut cu mâna gestul de tăiere a capului.

— Ba nu, ei sunt în Elveţia şi lucrurile nu stau la fel ca acasă la tine, nu o să-i taie nimeni capul, e ceva absolut normal.

— Dar uită-te, i se văd picioarele, nu e normal să i se vadă picioarele.

— Ba da, e normal, şi-a pus un halat pentru lucru.