Arsă de vie

Tot ceea ce lipsește

Aş fi vrut mult sa învăţ să scriu. Ştiu să citesc, dar numai cu litere  de  tipar. Nu pot  înţelege  o scrisoare  scrisă de mână, pentru că nu am învăţat decât citind ziarele. Dar mi se întâmplă adesea să mă poticnesc la un cuvânt. Atunci le întreb pe fetele mele.Edmond  Kaiser  şi  Jacqueline  încercaseră  să-mi  dea câteva noţiuni, la început. Doream mereu să învăţ pentru a fi ca toţi ceilalţi. Către douăzeci şi patru de ani, când am început să muncesc, am avut posibilitatea de a urma un curs, vreme de trei luni. Eram foarte mulţumită. Era greu, pentru că plăteam mult mai mult decât era salariul meu, şi atunci Antonio mi-a spus: „Nu-i nimic, pot să te ajut”. I-am răspuns: „Nu, vreau să-mi plătesc singură cursul”.Voiam să reuşesc eu însămi, cu banii proprii. M-am oprit la capătul a trei luni, dar m-a ajutat mult. M-au învăţat să ţin creionul în mână, ca pe un copil de grădiniţă şi să-mi scriu numele. Nu ştiam să fac litera  a nici pe  s, nimic nu ştiam. Aşa că am învăţat alfabetul literă cu literă, odată cu limba.  La  capătul  acestor  trei  luni,  eram  în  stare  să descifrez câteva cuvinte în ziar.Atunci, am început să citesc horoscopul, pentru că mi-a spus cineva că sunt Balanţă! În fiecare zi, îmi descifram viitorul. Ceea ce înţelegeam nu era întotdeauna clar, dar îmi trebuiau texte sumare şi fraze scurte la început. A citi un articol întreg, asta era pentru mai târziu. Printre textele scurte erau şi anunţurile mortuare. Nimeni nu le-a disecat ca mine! „Familia X are durerea de a vă anunţa moartea doamnei X. Odihnească-se în pace!”Am  citit  şi  micile  anunţuri  matrimoniale,  vânzările  de autoturisme,  dar  pe  acestea  le-am  abandonat  foarte repede,  cuvintele  prescurtate  nu  erau  pentru  mine!  Am vrut să mă abonez la un cotidian, un ziar foarte popular, dar Antonio îl găsea stupid… Atunci zilnic, înainte de a intra la lucru, coboram în oraş şi începeam ziua bând o cafea şi citind ziarul. Îmi plăcea mult acel moment. Pentru mine, era cel mai bun mod de a învăţa. Şi, puţin câte puţin, atunci când lumea vorbea în jurul meu de un eveniment oarecare, puteam răspunde că şi eu îl cunoşteam, că îl citisem în ziar. Oamenii  călătoresc,  se  duc,  vin,  vorbesc  despre  mare, restaurante, hoteluri, plaje. Vorbesc despre lumea largă şi eu nu puteam discuta deloc cu ei despre toate acestea. Acum, pot.Cunosc  puţină  geografie  a  Europei,  marile  capitale  şi câteva  oraşe  mai  mici.  Am  văzut  Roma,  Veneţia  şi Portofino. În Spania, am vizitat Barcelona cu părinţii mei adoptivi, dar nu am stat decât cinci zile.Era în timpul vacanţei de vară. Era foarte cald şi aveam impresia  că  îi  privez  de  plajă  pe  tata  şi  pe  mama, obligându-i să rămână închişi în casă, aşa cum făceam eu. Atunci eu m-am întors acasă, iar ei au rămas. Un costum de baie este greu de imaginat, pentru mine. Ar trebui să fiu singură pe o plajă, aşa cum sunt singură în sala mea de baie.Am văzut destul de puţine lucruri pe lumea aceasta. Este o  bila  rotundă,  dar  nu  am  fost  niciodată  învăţată  să  o înţeleg.  De  exemplu,  ştiu  că  Statele  Unite  înseamnă America, dar nu ştiu unde este această Americă pe bila asta rotundă. Nici chiar Cisiordania nu ştiu unde să o situez.Am încercat să mă uit în cărţile de geografie ale fetelor mele, dar nu ştiu de unde să încep pentru a-mi imagina toate ţările. Nu-mi dau seama de distanţe. Dacă cineva îmi spunea, de exemplu: „Ne întâlnim la cinci sute de metri de casa ta”, nu reuşesc să măsor în mintea mea cei cinci sute de  metri.  Îmi  fixez  reperul  vizual  la  o  stradă  sau  la  un magazin pe care îl cunosc. Dar lumea nu reuşesc să mi-o imaginez deloc. Privesc la televizor şi încerc să-mi amintesc unde se află Anglia, Madridul, Parisul şi Londra, Beirut şi Tel Aviv.Îmi amintesc ca am lucrat pe lângă Tel Aviv cu tatăl meu. Eram încă mică, aveam vreo zece ani. Fusesem aduşi acolo ca  să  culegem  conopidă.  Era  pentru  un  vecin  care  ne făcuse un serviciu cosind grâul împreună cu noi.Era  acolo  o  barieră  care  ne  proteja  de  evrei,  eram aproape pe teritoriul lor. Credeam că era suficient să treci de bariera aceea pentru a deveni evreu şi asta mă speria foarte tare. Amintirile care mi-au rămas din copilărie sunt toate legate de spaimă, acum mi-am dat seama.Fusesem învăţată că nu trebuia să mă apropii de evrei pentru că erau nişte  halouf, adică porci. Nu trebuia nici măcar să-i privesc. Pentru noi era, aşadar, un lucru oribil să fim acolo, atât de aproape de ei. Ei mănâncă altfel, trăiesc altfel.  Nu  pot  fi  comparaţi  cu  noi,  suntem  ca  ziua  şi noaptea, ca lâna şi mătasea. Aşa am învăţat eu. Lâna sunt evreii, mătasea sunt musulmanii. Nu înţeleg de ce mi s-au băgat în cap asemenea lucruri, dar nu puteam gândi altfel.Când vedeai un evreu pe stradă – de altfel, ei nu veneau aproape  niciodată  –  începeau  de  îndată  încăierările  cu pietre şi bucăţi de lemn. Mai ales nu trebuia să te apropii de el sau să-i vorbeşti, altfel deveneai şi tu evreu! Trebuie să înţeleg o dată pentru totdeauna că astea sunt prostii. Oamenii  aceştia  nu  mi-au  făcut  niciun  rău.  Exista,  de exemplu, o măcelărie evreiască foarte frumoasă în cartierul meu. Carnea este de cea mai bună calitate, am mâncat deja, dar nu îndrăznesc să intru singură ca să-mi cumpăr. Şi, atunci, mă duc la tunisian, pentru că este tunisian. De ce? Nu ştiu. Adesea îmi spun: „Suad, tu ai să te duci acolo să cumperi carnea aceea frumoasă, este carne ca oricare alta!”Ştiu că până la urma o voi face. Dar mi-e încă teamă. Prea mult am auzit la mine acasă că nu trebuie să ai niciun contact cu ei, că trebuie să-i ignori ca şi când nu ar exista pe fata pământului. Era mai mult decât ură. Ei erau cel mai rău duşman al musulmanilor.Sunt  născută  musulmană  şi  continui  să  cred  în Dumnezeu, sunt în continuare musulmană, dar astăzi nu mi-a mai rămas mare lucru din cutumele satului meu. Şi nu iubesc  războiul,  detest  violenţa.  Daca  cineva  îmi reproşează  un  anumit  lucru,  de  exemplu,  că  îmi  reneg religia musulmană vorbindu-i de rău pe oamenii din ţara mea – asta mi s-a întâmplat – în loc să mă bat, eu vorbesc, discut,  încerc  să-l  conving  pe  celalalt,  forţându-l  să  mă asculte pentru a-l ajuta să înţeleagă ceea ce nu a înţeles.Mama mea se încăiera cu vecinele. Ea arunca în ele cu pietre  sau  le  smulgea  părul  din  cap.  La  noi  toate încăierările sunt cu trasul de păr. Iar eu, mă ascundeam după poartă, în cuptorul de pâine sau în grajd cu oile. Nu voiam să văd aşa ceva.Voiam  să  învăţ  tot  ceea  ce  nu  ştiam.  Să  înţeleg diferenţele  dintre  oameni  şi  sper  că  aici  copiii  mei  vor profita de şansa ce li se oferă. Nefericirea mea este aceea care  le-a  oferit  această  şansă,  destinul  este  cel  care  îi protejează de violenţa din ţara mea, de războiul cu pietre şi de răutatea oamenilor. Nu vreau să li se bage în cap ceea ce au pus într-al meu şi ceea ce cu atâta dificultate fac să iasă de acolo. Încerc să reflectez şi îmi dau seama că, dacă mi s-ar fi spus că am ochi albaştri, fără a-mi da o oglindă, aş  fi  crezut  toată  viaţa  că  am  ochii  albaştri.  Oglinda reprezintă cultura, educaţia cunoaşterea de sine însuşi şi a altora De exemplu, dacă mă uit într-o oglindă, îmi spun: „Ce mică eşti!”Fără oglindă, aş umbla fără să-mi dau seama de acest lucru cu excepţia cazului în care aş fi alături de cineva înalt. Şi ce-aş gândi despre cel înalt dacă umblă şi el fără să ştie că este înalt?Încep să înţeleg că nu ştiu nimic despre evrei, că n-am înţeles istoria lor şi că, dacă mai continui aşa, voi spune şi eu copiilor mei că evreul este un halouf! Le-aş transmite o prostie, în loc să-i fac să ştie şi să poată gândi cu mintea lor.Într-o zi Antonio i-a spus Laetiţiei: