Arsă de vie

Maruan

Maruan  avea  cinci  ani  când  am  semnat  actele  care permiteau  familiei  noastre  de  primire  să  îl  adopte.  Eu făcusem oarecari progrese în limba lor – tot nu ştiam să citesc şi să scriu, dar ştiam ce fac. Nu era un abandon. Noii mei părinţi urmau să-l crească pe micul băieţaş cât mai bine cu putinţă. Devenind fiul lor, urma să beneficieze de o educaţie veritabilă, să poarte un nume care să-l ferească de tot trecutul meu. Eu eram total incapabilă de a-i oferi un echilibru,  îngrijiri  medicale,  o  educaţie  normală.  Acum, după  mulţi  ani,  mă  simt  vinovată  că  am  făcut  această alegere. Dar aceşti ani mi-au permis să-mi reconstruiesc o viaţa în care nu mai credeam, fără a fi încetat să sper, din instinct. Nu ştiu să explic prea bine aceste lucruri, fără a izbucni în lacrimi. De-a lungul tuturor acestor ani, am vrut să mă conving că nu sufăr de pe urma acestei separări. Dar nu-ţi poţi uita copilul, mai ales acest copil.Eu ştiam că el este fericit, iar el ştia că eu exist. La cinci ani, nu putea ignora că avea o mamă adevărată, pentru că noi trăiserăm împreună la părinţii săi adoptivi. Nu ştiam cum  i  se  explicase  plecarea  mea,  dar  familia  primea numeroşi copii veniţi din lumea întreagă şi îmi amintesc că într-o anumită perioadă erau optsprezece în jurul mesei. Cei mai mulţi dintre ei, copii părăsiţi. Noi îi numeam cu toţii „tata” şi „mama”. Aceşti oameni formidabili primeau de la Terre  des  Hommes  banii  necesari  pentru  găzduirea provizorie  a  unor  anumiţi  copii  şi,  atunci  când  aceştia plecau mai departe, era întotdeauna dureros. Am văzut pe unii aruncându-se în braţele „mamei” sau „tatălui”, nu mai voiau sa-i părăsească. Dar această casă nu era pentru ei decât o haltă destinată să le redea sănătatea – cei mai mulţi rămâneau la părinţii noştri pe timpul necesar unei operaţii de urgenţă, imposibil de realizat în ţara lor, unde ei se reîntorceau după aceea. Ei aveau, aşadar, o patrie şi o familie adevărată undeva în lume. Cei care nu puteau pleca icăieri, ca Maruan şi ca mine, au fost adoptaţi. Legal, eram moartă în Cisiordania, iar Maruan nu exista acolo. El era născut  aici,  în  cele  din  urmă  ca  şi  mine,  într-un  20 decembrie. Iar părinţii lui erau şi ai mei. Era puţin straniu, ca situaţie, şi atunci când am părăsit acest cămin familial după patru ani de viaţă în comun, mă consideram mai mult ca o soră mai mare a lui Maruan. Aveam douăzeci şi patru de  ani.  Nu  mai  puteam  rămâne  în  grija  lor.  Trebuia  să muncesc, să-mi câştig independenţa, să devin o adultă.Dacă n-aş fi ales să-l las acolo spre a fi adoptat, n-aş fi putut să-l cresc singură. Eram o mamă depresivă, l-aş fi făcut sa poarte povara suferinţei mele şi ura familiei mele cisiordaniene. Ar fi trebuit să-i povestesc lucruri pe care doream atât de mult să le uit! Nu puteam, era mai presus de puterile mele. Nu aveam bani, eram bolnavă, refugiată şi constrânsă să trăiesc sub o falsă identitate tot restul vieţii, pentru că veneam dintr-un sat unde oamenii sunt laşi şi cruzi. Şi aveam totul de învăţat. Singura soluţie pentru mine era să mă avânt în această nouă ţară, cu obiceiurile ei, pentru a încerca să supravieţuiesc. În ceea ce îl priveşte pe Maruan, el va fi la adăpost de războiul meu personal. Îmi spuneam:  „Sunt  acum  aici,  trebuie  să  mă  integrez  în această ţară, nu am de ales”. Nu voiam ca ţara să mă integreze, eu eram aceea care se integra, care trebuia să se  reconstruiască.  Fiul  meu  vorbea  limba,  avea  părinţi europeni,  acte,  un  viitor  normal,  tot  ceea  ce  eu  nu avusesem şi nici nu aveam încă.Am ales să supravieţuiesc şi să-l las pe el să trăiască. Ştiam  că  această  familie  va  fi  bună  pentru  el,  întrucât trăisem  acolo.  De  altfel,  atunci  când  mi  s-a  vorbit  de adopţie era vorba de alţi părinţi posibili, dar eu am refuzat. „Nu, nu o altă familie! Maruan va rămâne aici sau nimic. Eu am trăit aici cu voi, ştiu cum va fi crescut, nu vreau să fie plasat într-o altă familie.”„Tata” şi-a dat cuvântul. Aveam douăzeci şi patru de ani şi  o  vârstă  mentală  care  nu  atingea  cincisprezece  ani. Rămăsesem blocată în copilărie, din prea multă nefericire.