Arsă de vie

Suad va muri

— Fratele  meu,  el  e  drăguţ.  A  încercat  să-mi  aducă banane, dar doctorul i-a spus să nu mai vină.

— Cine ţi-a făcut asta?

— Cumnatul meu, Hussein, soţul surorii mele mai mari. Iar mama mi-a adus otravă într-un pahar…

Ştiu acum mai mult despre povestea lui Suad. Ea îmi vorbeşte mai coerent, dar condiţiile din acest spital sunt teribile pentru ea. Au îmbăiat-o o dată ţinând-o de puţinul păr care i-a mai rămas.

Arsurile se infectează, supurează şi sângerează în permanenţă. Am observat partea de sus a corpului ei: capul ei este mereu aplecat ca într-o rugăciune, cu bărbia lipită de bustul ei. Nu îşi poate mişca braţele. Benzina sau petrolul i-a fost vărsat pe creştetul capului. El a ars scurgându-se pe gât, pe urechi, pe spate, pe braţe şi pe partea de sus a pieptului. Ea s-a încovoiat aşa ca o mumie stranie, probabil în timpul cât au transportat-o şi este şi acum în aceeaşi stare, la mai mult de cincisprezece zile. Fără  a mai pune  la  socoteală  naşterea în stare de semicomă  şi  copilul  care  a  dispărut. 

Asistenta  socială trebuie să-l fi depus ca pe un biet pacheţel într-un orfelinat oarecare,  dar  unde?  Şi  cunosc  prea  bine  viitorul  ce-i aşteaptă pe aceşti copii nelegitimi. Este fără speranţă.Planul  meu  este  unul  nebunesc.  Vreau,  într-o  primă etapă, să o transport la Bethleem, oraş aflat la acea vreme sub control israelian, dar accesibil atât pentru mine cât şi pentru ea. Nu se pune problema să o duc într-un alt oraş. Ştiu în mod pertinent că acolo ei nu dispun de mijloacele necesare pentru cazurile foarte grele. Aceasta nu poate fi decât o etapă. Dar într-o a doua etapă, la Bethleem i s-ar putea acorda un minimum de îngrijiri elementare. A treia fază  a  planului:  plecarea  spre  Europa,  cu  acordul organizaţiei Terre des Hommes pe care nu l-am cerut încă.Fără a mai socoti copilul pe care intenţionez să încerc să-l găsesc între timp.

Când  tânărul  meu  doctor  se  urcă  din  nou  în  maşină pentru o a doua vizită la părinţi, este la fel de neliniştit. Aceeaşi primire, tot afară, sub copac, aceeaşi conversaţie banală pentru început, dar – de astă dată – eu vorbesc despre copiii pe care nu-i vedem niciodată.

— Aveţi mulţi copii? Unde sunt?

— Sunt la câmp. Avem o fiică măritată, are doi băieţi, avem şi un fiu însurat şi el are doi băieţi.E bine că sunt băieţi. Trebuie să îl felicităm pe capul familiei. Şi să-l deplângem totodată.

— Ştiu că aveţi o fată care v-a adus multe necazuri.

— Ya haram! Este teribil ce ni se întâmplă! Ce mizerie!

— Este cu adevărat păcat pentru dumneavoastră.

— Da, e păcat. Allah Karim! Dar mare e Dumnezeu!

— Într-un  sat  este  îngrozitor  să  ai  probleme  atât  de delicate.

— Da, e foarte greu pentru noi.Mama nu vorbeşte. Stă mereu în picioare, hieratică.

— Bine, oricum ea va muri în curând. E foarte rău.

— Da. Allah Karim!

Şi doctorul meu adaugă sigur de sine:

— Da, e cu adevărat foarte rău.

El a înţeles interesul meu în aceasta târguială stranie asupra  morţii  sperate  a  unei  tinere  fete.  Mă  ajuta  şi amplifică  printr-o  mimică  foarte  explicită  ideea  morţii inevitabile a lui Suad, atunci când noi speram contrariul… El preia  ştafeta. Tatăl  îi  încredinţează, în  fine, mai clar, esenţa tuturor grijilor lor: