Arsă de vie

Jacqueline

Mă  numesc  Jacqueline.  La  acea  vreme,  mă  aflam  în Orientul  Mijlociu  unde  lucrez  pentru  o  organizaţie umanitară, Terre des Hommes1. Cutreier spitalele căutând copii  abandonaţi,  handicapaţi  sau  malnutriţi.  Lucrez  în colaborare  cu  Crucea  Roşie  Internaţională  şi  diferite organizaţii care se ocupă de palestinieni şi israelieni.

Am deschidere,  aşadar,  spre  ambele  comunităţi  şi  am numeroase  contacte  cu  cele  două  populaţii. 

Trăiesc împreună cu ele.Dar numai la capătul a şapte ani de prezenţă în Orientul Mijlociu,  aud  vorbindu-se  despre  tinere  fete  asasinate. Familiile lor le reproşează că s-au întâlnit cu un bărbat şi au vorbit cu el. Le suspectează uneori fără nicio dovadă, după spusele unuia sau altuia.

Se  întâmplă  ca  aceste  fete  să  fi  avut  cu  adevărat  o aventură cu un băiat, ceea ce este absolut de neconceput în  comunitatea  lor,  fiind  stabilit  că  taţii  sunt  cei  care hotărăsc căsătoriile.

Ascult spunându-se… Mi se spune… Dar până atunci nu fusesem niciodată confruntată cu vreun caz de acest gen.

Pentru un spirit occidental, ideea că unii părinţi sau fraţi pot  să-şi  asasineze  fiica  sau  sora,  numai  pentru  că  s-a îndrăgostit, pare incredibilă, mai ales în vremea noastră.

La noi, femeile sunt independente, votează, fac copii singure.Dar eu sunt aici de şapte ani şi cred de îndată că este adevărat, chiar dacă nu am văzut niciodată şi chiar dacă este pentru prima oară că mi se vorbeşte despre aşa ceva. Trebuia să existe o mare încredere pentru a se vorbi despre un subiect „tabu” ca acesta şi care, mai ales, nu-i priveşte pe străini. Este o femeie aceea care se decide să-l evoce în faţa mea.

O prietenă creştină cu care sunt foarte des în contact, pentru că ea se ocupă de copii. Ea vede, aşadar, multe mame care vin din toată ţara, din toate satele. Ea seamănă cu mukhtarul sectorului; în sensul că le invită pe femei să bea o cafea sau un ceai şi discută cu ele despre ce se întâmplă prin satele lor. Este o formă de comunicare importantă  în  aceste  locuri.  Se  bea  zilnic  cafeaua  sau ceaiul,  stând  la  taclale,  aşa  e  obiceiul,  şi deci un prilej pentru ea de a-i repera pe copiii aflaţi în mare dificultate.

Într-o zi, ea aude vorbindu-se într-un grup de femei: „În satul nostru avem o fată care se purta foarte urât, şi atunci părinţii ei au încercat să o ardă. Se zice că ar fi într-un spital, pe undeva”. Aceasta prietenă are o anumită carismă, este respectată şi dă dovadă de un curaj enorm, cum o să-mi dau seama din cele ce au urmat.În mod normal, ea nu se ocupă decât de copii, dar mama nu  este  niciodată  departe  de  copil! 

Aşadar,  pe  la  15 septembrie a acelui an, prietena mea îmi spune:

— Asculta,  Jacqueline,  este  o  fată  la  spital  care  e  pe moarte. Asistenta socială mi-a confirmat că a fost arsă de cineva din familia ei. Crezi că poţi face ceva?

— Ce mai ştii despre ea?

— Numai că este o fată care era însărcinată şi despre care satul spune: „Bine au făcut că au pedepsit-o, acum va muri în spital”.

— E monstruos!

— Ştiu, dar aici aşa este. Este însărcinată şi atunci, iată, trebuie să moară.

Asta e tot. E ceva normal. Se zice: „Bieţii părinţi!” Lumea îi plânge pe ei, nu pe fată. De altfel, ea va muri cu siguranţă, după câte am auzit.O poveste ca asta, e un semnal de alarmă pentru mine.

În  acea  perioadă  lucram  în  cadrul  asociaţiei  Terre  des Hommes,  conduse  de  un  om  fantastic:  Edmond  Kaiser.

Prioritatea  mea  sunt  copiii.  N-am  abordat  niciodată,  din acest motiv, acest gen de cazuri, dar îmi spun: „Jacqueline, mamă,  trebuie  să  mergi  să  vezi  îndeaproape,  ce  se întâmplă!”