Angel without soul

Capitolul 1 - Speranţe

Matsuro

Grămezi de fulgi albi. Fulgi care cad din cer, fulgi care poartă cu ei o călătorie atât de lungă.

Pământul e amețitor de alb, ochii-mi sunt împăienjeniți, iar soarele nu mai e atât de binevoitor să ne mai trimită vreo rază de căldură. E frig! E foarte frig și am înghețat.

Din gura mea ies aburi fierbinți ca dintr-o sobă, iar nasul îmi e roșu, la fel și mâinile dezvelite ce nu poartă niciun material deasupra ca să le încălzească. Stau jos, lângă o bancă ce este și ea acoperită cu zăpadă. Ninge în continuu de ore bune, peisajul e mirifc, păcat că sunt singur aici, printre acești străini albi ce pică din cer. Corpul îmi e cuprins de un vânt puternic ce vine din toate părțile. Mă tem că va fi o iarnă grea.

În depărtare, printer copaci, observ o umbră. Nu-mi atrage atenția inițial, insă ochii îmi fug spre ea. Cu corpul înghețat, iar ochii mult prea obosiți de la atâta alb, mă ridic. Parcă îmi strigă numele, parcă vrea să mă trezesc din această transă. Privirea îmi este ațintită spre această persoană ce, din umbra neagră, s-a transformat într-un tânăr acoperit cu un palton închis la culoare, un fular și o căciulă groasă de același negru. Îi pot vedea doar câteva șuvițe din păr, este un șaten cu ochii atât de strălucitori și verzi. Păcat că nu îi pot vedea mai bine trăsăturile; ochii îmi sunt închiși din cauza acestei temperaturi scăzute. Simt cum, într-o exagerare deranjantă, totul s-a dus, am fost abandonat aici și nimeni nu mă mai poate ajuta.Stau în frig, pielea îmi ingheată și simțurile îmi dispar. Amorțesc. Și cer ajutor, dar fără să vorbesc. Parcă nici cuvintele nu-mi mai pot ieși printre buze.

Oare acea persoană din fața mea a fost doar o iluzie? Dacă nu, atunci de ce stă aici și nu mă ajută? Am nevoie de ajutorul cuiva! Mă simt... Atât de... Rece...

— Matsu! Matsuro, trezește-te!

Totul se șterge, dispare acel alb pur, totul e altceva acum. Unde sunt? Acum e cald și bine. Incă sunt amorțit, dar nu mai e frig.

Mă ridic și prima persoană ce o văd este verișorul meu. Incomod în fața lui, enervat, afirm pentru a mia oară în gând că îl urăsc, e cel mai mare cretin, nenorocit, mincinos. Prea mult de spus pentru o persoană așa dezgustătoare. În fiecare zi sunt supus, ca un sclav, să îi văd fața albicioasă cu cearcăne, ochii bulbucați și roșii de atâta băutură, să-i simt prezența în această casă și să locuiesc cu el. Fiind mai mare cu cinci ani decât mine, nu mă pot impune niciodată. Îl privesc preț de câteva secunde. Urât! E îngrozitor! Iar contrastul cu bărbatul din vis se vedea așa bine. M-a trezit dintr-un vis așa frumos, ca să-I simt prezența așa urată..

— Te rog să pleci! Îl privesc atent, dându-i mână la o parte de pe mine. Am zis să pleci!

Ridic tonul de data asta, sperând că măcar așa să îl fac să reacționeze. Insă nimic. Din contră, începe să mă privească așa atent, de parcă și el se miră că ne aflăm amândoi în această cameră.

— Mereu ești așa irascibil, puștiule. Ce e? Te-ai trezit iar cu fața la cearșaf?

Replicile lui mă enervează, mă impulsionează și devin irascibil pentru a nu știu câtă oară săptămana asta. Încep să mă încrunt ușor și să strâng din pumn. Irascibil? Ba nu, doar că moaca lui în fiecare dimineață aici, ca să dea tonul de trezire, mă scotea pur și simplu din sărite. Ce treabă avea el cu mine și cu programul meu de somn? Mi-am recunoscut în gând, neavând destulă tărie să o spun cu voce tare, că m-am săturat de el și de atitudinea lui cu privire la viața mea.