Angel without soul

Capitolul 8 - File rupte din trecut

Ramasasem cu acel soc, dar mi-a trecut repede atunci cand mi-am adus aminte de ce ma aflam in acest spital. M-am ridicat de pe scaun si am fost nevoit sa mai urc inca un etaj ca sa ajung in sala unde era bunica fetei.

Dupa ce am intrat in incapere, imediat la o ora dupa aceea am iesit cu un zambet fericit ce-mi alinta trasaturile frumoase ale fetei. Eram bucuros ca bunica fetei se simtea bine.

Acum trebuia doar sa ajung acasa si sa o sun, asta pentru ca fusesem neatent si nu-mi luasem telefonul. Am preferat sa iau liful si sa ajung la parter, asa ca am asteptat pe acel colidor lung, apasand pe butonul verde ce chema cutia aceea mica ce te transporta de la un etaj la altul. M-am sprijinit de perete in timp ce asteptam, gandindu-ma la blond. Fratele meu mai mare? Am dat negativ din cap, inca nevenindu-mi sa cred ca acele vorbe fusesera adevarate. Mi-am propus totusi sa nu scot nicio vorba in fata lui Inaru despre discutia mea cu blondul si trebuia doar sa astept sa vad ce se intampla. Poate Kiru facea rost de acea dovada si se afla a fi fratele meu, dar totusi asta nu schimba lucrurile. Tot la Inaru ramaneam, tot acolo stateam, nu ma mutam nicaieri.

Cand liftul ajunse la etajul meu am pasit acolo, vazand ca nu sunt singur. Am apasat pe butonul ce arata clar pe el un P, de la parter. Erau doi tipi in lift ce pareau a vorbi prin limbajul semnelor. Probabil aveam probleme cum erau toti pacientii din acest spital. Am oftat, iesind cat mai repede din cladire si uitandu-ma din nou dupa gardieni. 

De fapt, acum nu doream altceva decat sa scap de Inaru, insa incercarea mea a esuat, simtind o mana greoaie pe umarul meu ce ma obliga sa privesc in spate. Era pentru a doua oara cand se intampla asta pe ziua de azi. Trupul meu se intoarse cu fata spre brunetul ce ma saruta scurt pe frunte. Deja ma obisnuisem cu noul sau comportament si totusi nu intelegeam de ce se poarta asa. Am ramas calm fara a schita vreo expresie anume.

-Ce faci pe aici? Ai venit sa ma vizitezi? ma intreba tipul din fata mea ce era cu putin mai inalt decat mine. Parea foarte mandru de meseria lui, facandu-ma sa zambesc ca-si gasise ceva de lucru intr-un timp asa scurt.

-Da, am mintit, nestiind daca sa ii spun adevaratul motiv pentru care venisem.

Oricum nu l-ar fi interesat si in plus imi era frica ca m-as putea da de gol. Chiar parea al naibii de fericit pentru slujba asta si sincer sa fiu si eu eram mandru de el. Dupa o discutie scurta imi spuse ca se intoarce la treaba lui si ma saruta din nou pe frunte, simtind cum mici fiori imi traversau tot trupul ce incepuse sa se incalzeasca. 

Ce naiba faceam? De ce de fiecare data cand se apropia asa mult de mine deveneam prea sensibil? Obrajii mi se faceau rosii iar corpul se incalzea, trimitand fiori peste tot. Nu ma puteam indragosti de el. In primul rand eram baieti si in al doilea rand, verisori. 

Am dat negativ din cap, venindu-mi sa-mi trag cateva palme zdravene. Si ce daca eram baieti? Am dat scurt din umeri, incruntandu-ma apoi. Parca aveam doua personalitati : una indragostita de Inaru si cealalta care nu il agreea deloc.

Am ajuns repede acasa si cum am trecut pragul m-am dus sa imi iau telefonul sunand-o pe Mizuki, insa nu avea semnal asa ca i-am lasat un mesaj vocal.

-Buna Mizuki! Sa stii ca ti-am vizitat bunica, se simte foarte bine si tocmai am aflat ca peste doua zile va iesi din spital. Sper ca si tu esti bine si sa stii ca de abia astept sa ne vedem peste cateva saptamani la scoala.

Imediat dupa asta am inchis telefonul si m-am trantit pe canapeaua din sufragerie. Acum ca brunetul lucra ca si gardian cred ca avea programul foarte incarcat deci cat mai ramasese din vacanta aveam sa stau mai mult singur. Mi-am lasat capul pe spate si mi-am trecut mana peste cateva suvite satene din breton. 

Mai avea mult pana sa se intunece iar eu nu stiam ce sa fac. Ma gandeam ca va fi foarte placut sa petrec atata timp singur, fara Inaru sau altii care sa ma deranjeze, dar ma inselasem. Era foarte plictisitor sa fiu sincer.

Imediat, cateva ganduri imi zburara spre povestea lui Kiru ce ma facu sa imi cutremur trupul. Am tresarit, ridicandu-ma brusc in picioare si ducandu-ma in pivnita, acolo unde nu mai intrasem de cand facusem curatenia de vara, de acum trei ani.

Am coborat treptele cu grija, acea incapere nefiind luminata. Nici nu ma mira ca becul se arsese pentru ca oricum nu umblam niciodata aici. Doar cand eram mai mic si ma jucam cu Inaru jocurile acelea in care unul se ascundea iar celalalt trebuia sa il gaseasca. Mereu ma piteam in pivnita iar el nu ma gasea niciodata.

Mi-am scos telefonul din buzunar aceea fiind singura mea sursa de lumina in momentul de fata. Stiam unde sa ma indrept asa ca nu mi-a luat mult timp sa ajung in partea cealalta a incaperii, care bineinteles si ea era prost luminata. 

Am dat de cateva panze de paianjen dar am incercat sa le evit pe cat posibil. Cu toate ca imi era frica de intuneric si de insectele mici cum ar fi paienjenii, am reusit sa ajung unde mi-am propus. Nu aveam mai mult de doua maini dar m-am descurcat sa tin cutia ce am luat-o de jos intr-o mana si telefonul pentru a lumina, in cealalta. 

Am traversat cu grija pe langa celelalte lucruri neimportante din pivnita si am ajuns inapoi pe holul luminat. Am lasat cutia jos, inchizand usa in urma mea. Nemaiavand rabdare, m-am asezat exact acolo, intr-o pozitia turceasca, pe jos. 

Mi-am tras cutia mai aproape de mine, strecurandu-mi apoi micutul aparat inapoi in buzunar. Cutia era foarte prafuita, nici nu ma mira la cati ani statuse acolo, in acea camera uitata de mine. Observ cum lacatul era descuiat, asa ca rasuflu usurat. Ar fi fost si culmea ca lacatul sa fie inchis si sa existe o cheie pe undeva departe, m-as fi simtit ca intr-un film horror. 

Am desfacut cutia maronie si prafuita, privind foarte curios inauntru. Exact cum ma asteptam, pozele vechi din familie erau inca acolo. Am luat tot teancul, incepand sa le privesc pe fiecare in parte. Prin majoritatea pozelor era mama impreuna cu tata la nunta, iar in unele eram si eu. Claritatea era foarte proasta, pozele fiind alb-negru. Trebuia sa ma multumesc cu atat. Insa nu de asta luasem eu cutia din pivnita, ci aveam nevoie de o poza ce imi daduse multi ani la rand sperante si ma pusese pe ganduri, dar odata cu ascunderea cutii in casa asta, clipele acelea le-am uitat, ducandu-se ca apa unui izvor la poalele muntelui, fara a se mai intoarce.

Aveam mult de cautat la cate poze erau, plus ca majoritatea membrilor din acele poze vechi nici macar nu ii cunosteam. Ori se schimbasera atat de mult incat nu le mai recunosteam chipurile, ori nici macar nu avusesem ocazia sa ii cunosc. 

Aveam mult de munca daca voiam sa gasesc ceea ce cautam.