Lose your mind (Teen Wolf fanfic)

Capitolul 16: Spitalul

          Ușile spitalului se deschiseseră larg, trântindu-se de zid. Pe ele intră Spencer precum o furtună, amanând un val de agitație în jurul ei. Era confuză și agitată, poate chiar și disperată. Fata îi observară pe Alec și Derek stând la recepția. Aveau fețele lungi, căzute în pământ.

         — Unde este? țipă Spencer speriată privindu-i.

         — Spens, e bine... încercă Alec să o liniștească.

Fratele ei o prinsese gentil de braț, însă pentru Spencer nu era de ajuns o vorbă bună. Îl privea bulversată, cu fruntea încrețită din cauza încruntatului. Își smuci mâna, reușind să scape din strâmsoarea fratelui ei și o luă la fugă pe coridor. Șocul era mult prea puternic, iar coridorul parcă se strângea în ochii ei.

      În acele clipe secundele se dialatau una câte una, așteptându-i fiecare mișcare a fetei. Ochii îi erau parcă ieșiți din orbite, iar părul ciufulit, nepieptănat. Vocile din capul ei nu încetară să râdă de ea, un râs meschin, ascuțit ce îi provoca o durere de cap. Simțea cum cineva îi zgârie capilarele cu un cuțit ascuțit, neîncetat.

Rațiunea i se evaporase încetul cu încetul, chiar și dacă avea să își găsească prietena nu știa ce va face. Ce ar putea face. Mii de stări o încercare pe coridorul sinistru al spitalului. Un val atât de mare de trăiri și sentimente profunde, încât simțea că nu le mai putea ține în frâu și va claca, din nou. A

Aruncă un ochi fiecărei uși deschise, în speranța ca își va găsi prietena. Celulele începeau să fiarbă în ea, transformând confuzia în teamă, apoi în furie. Încerca să se liniștească, însă adrenalina și cortizolul puseseră stăpânire pe ea. Ajunsă la capătul coridorului, deschide ultima ușă și își văzu prietena cum zăcea adormită pe patul de spital.

Se oprise în pragul ușii, genunchii începură să îi tremure. Privea cu ochii îndurerați perfuziile ce îi traversau mâinile slăbite. Temul ei alb precum varul, fără niciun strop de culoare pe chip. Simțea cum va cădea din momement în moment, urmând să se spargă în mii de bucăți pe gresia rece a spitalului. Abia mai respira. Simți două mâini calde cum o prinseseră de brațe chiar înainte ca picioarele ei să o lase.

— Are nevoie doar de odihnă, rosti Alec pe un glas jos.

— Alec, nu vreau să pierd, nu mai pot pierde pe nimeni, vorbi ea pe un ton disperat.

Din nou, o bucată din sufletul lui Alec se rupsese auzindu-și sora vorbind în pragul disperării. O trăsese într-o îmbrățișare, strângând-o tare la pieptul său. În ultimii ani Spencer a pierdut multe, și-a pierdut tatăl, încrederea în sine, prietenelele, iubitul, pierduse mult prea multe. Știa că dacă va ajunge să o piardă și pe Rogue își va ieși din minți, iar el nu putea accepta asta.

— Nu vei mai pierde pe nimeni, îți promit, rosti Alec printre dinți strângând-o tare în brațe.

Derek privea înduioșat momentul celor doi de pe coridor. Acești adolescenți au suferit mult prea mult, la vârsta lor singura suferință trebuia să fie cauzată din cauza unei relații, gândi el.

Cât despre Rogue, oboseala fizică, dar și psihică o ajunseseră din urmă. Era slăbită, valorile hemoglobinei ei erau foarte scăzute, așa că va fi nevoită să stea internată două zile pentru a se pune pe picioare.

        Malia și Scott apăruseră și ei, au fost absenți timp de trei zile. Nimeni neștiind nimic despre ei. Malia îl trase pe Scott după ea, întâlnindu-l pe Derek.

       Spencer își ridică capul din pieptul fratelui său, în momentul în care ochii ei o zăriseră pe bruneta cu părul scurt. În acel moment rațiunea dispăruse de tot, în timp ce ura și disprețul îi luară locul. Îl împinsese cu forță pe Alec și sări imediat spre ea dându-i un pumn direct în față.