In Numele Dreptatii

AB negativ

-Devrim! Te poti calma? Asculta-ma, facem tot ce putem, au inceput sa apara si indicii, usor usor o vom prinde pe Sanem.

-Cand?! Cand va fi prea tarziu? Imi pare rau dar eu nu pot sta asa de linistit. Trebuie sa plec.

Ma indrept catre usa calcand greoi.

-Unde pleci?

-Nu stiu nici eu.

-Devrim! Sa nu faci vreo prostie!

Ii aud vocea lui Omer strigand in urma mea dar nimic nu ma poate opri acum. Ma duc intai la spital. Trebuie sa vorbesc cu Alexandra, trebuie sa o vad. Parea atat de bine cand am vazut-o ultima data, atat de bine se prefacea. De parca nu s-ar fi intamplat nimic, de parca ar fi ceva normal, de parca era obisnuita cu asa ceva si nu putea decat sa uite si sa-si continuie viata. Vrea sa dea impresia ca nimic nu o mai poate afecta, ca este de piatra dar nu realizeaza cat rau isi face, cum se scufunda singura in propriul lac. Trece prin acelasi lac prin care trec si eu, se ineaca cum m-am inecat si eu doar ca ea are impresia ca este bine ceea ce face, are impresia ca asta este singura si cea mai valida solutie dar nu realizeaza ca aceasta credinta orbeasca in ceva ce considera ea "bun" este defapt o barca care poate sa o tina la suprafata dar care la cea mai mica fisura o poate ineca. Are impresia ca daca tine totul in ea, prefacandu-se ca nu s-a intamplat nimic, va uita si va trece peste.

Dar amintirile de genul nu se uita. Ele raman si se aduna ca o infectie. La un moment dat v-a innebuni cu totul, va avea insomnii, va fi o mumie iar creierul ei va ceda.

***

Fara a ezita dau buzna in salon. Statea intinsa pe pat privind tavanul. Isi intoarce capul in momentul in care usa se tranteste.

-Bine ai revenit, sa stii ca nu sunt pregatita emotional pentru o alta declaratie deci hai sa o lasam pe altadata.

Si rade.

-De ce razi?

O intreb calm. Se opreste din ras.

-N-am inteles.

-De ce razi?! De ce nu ai spus nimic?

-In primul rand, calmeaza-te. Nu inteleg ce te-a apucat. In al doilea rand, spune mi si mie ce s-a intamplat.

-S-a intamplat ca tu sa fi o prefacuta, o mincinoasa!

-Pe ce motiv spui asta? De unde naiba le scoti?

-De ce te ascunzi? De ce nu te comporti ca un om normal, sa reactionezi cum ar fi reactionat oricine altcineva in locul tau? In schimb, tu razi, te distrezi distrugandu-te in acelasi timp!

-Opreste-te.

-Vrei sa ti amintesc ce s-a intamplat aseara?

-Taci.

-Cum ai fost vanata, batuta, abuzata!

-AM SPUS SA TACI!

-Nu vreau sa tac! Pana cand nu vei reactiona ca un om normal nu am de gand sa tac! Te distrugi, omule!

-De ce imi faci asta?! De ce vrei sa ma vezi plangand?! Sentimentele sunt pentru oamenii slabi, reactiile astea sunt pentru oamenii slabi! Eu nu sunt slaba! Nu vreau sa plang! Cum crezi ca am rezistat zece ani in fortele speciale?! In razboaie! Cine crezi ca esti ca sa imi zici toate cacaturile astea?! Cine!? Esti un nimeni! Nu stii prin ce am trecut! Habar nu ai! Si te trezesti tu, fix tu! Un necunoscut, sa vii la mine sa-mi dai peste cap toata viata! Nu vreau sa plang! Nu vreau sa ma descarc! Este prea mult pentru mine, este prea dureros iar daca plang...dracie!

Plange. Intr-un final plange. Intr-un final se descarca. Ma apropii de ea, ma asez pe marginea patului si o iau in brate. Are nevoie de asta.
Imi intind mana dar ea se da in spate, ferindu-se. Desi era un gest aparent nesemnificativ, ma durea. Erau efectele acelei seri si nu va trece usor.